Una din cele mai urâte chestii pe care le puteam păți, când eram mic și mai făceam câte o tâmpenie (în general nimic major, prostii obșnuite de copil, prostii la care, acum, oricare din voi ați râde) erau să mi se spună Te blestem să ai și tu copii exact ca tine, ca să vezi și tu cât de mult sufăr eu din cauza ta! Nu știu dacă este neapărat explicabil în scris, dar, pentru un copil de vreo 10 ani, era cel mai îngrozitor lucru posibil, așa am aflat că sunt cel mai rău lucru din lume și că și mie mi se va întâmpla același lucru rău. Adică eu.

Și da, iată, și blestemele, și genetica au lucrat și am copii exact ca mine. Deștepți, guralivi, sportivi, năzbâtioși, scandalagii și la școală, și acasă, dar și drăgălași, iubitori, sufletiști. Și știți ce am înțeles? Că e foarte ușor să îți iubești copiii, chiar dacă nu sunt perfecți, chiar dacă nu stau smirnă, cum stăteam noi la părinții noștri (am încheiat citatul), chiar dacă îi sărut inclusiv ziua, nu doar Copiii se pupă noaptea, ca să nu știe că îi iubești, chiar dacă nu le provoci iubirea doar prin sindrom Stockholm, prin abuz, prin bătaie, prin amenințări cu datul afară din casă, nimic de genul acesta.

Trebuie doar să îi iubești.
Am câștigat, mamă. Am copii ca mine. Și sunt minunați. Toți.
🖕

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.