Purtăm în lăuntrul nostru germenii distrugerii psiho-fizice. Le condiţionăm apariţia cancerigenă de lipsa aparatului imun intern. De lipsa dragostei. De prea multă dragoste. De zbuciumul preştient al naturii umane, ce se răzvrăteşte împotriva greşelilor fragilului vas ce duce mai departe o moştenire genetică ce depăşeşte simplul pas al generaţiilor şi transcede, ermetic şi profund, secole şi civilizaţii.

Cristalizăm simbiotic natura în crisalide fragede, ce îşi zbat intern nevoia de a ieşi şi de a-şi întinde aripile nemărginite şi de a pluti maiestuos peste nimicnicia unei lumi ce nu e sigură daca e cazul să o pună pe un piedestal efemer, plin de efemeride sau, de ce nu, să se transforme într-un trib amazonian şi să le digere scabros, într-o mult prea aşteptată nevoie de defecaţie.

Simptomatologia absurdului îşi face loc printre mlădiţele unui Eugene Ionesco mort, dar întotdeauna viu. Poate prea viu şi poate în pofida dorinţei umane de nemurire, viu împotriva voinţei sale.
Cercul cianotic ce se strânge peste buzele pline ale ispitei primordiale nu lasă nici o urmă de îndoială. Bătaia inimii Gheei cele veşnice este prea neregulată, prea carminică.

Şi atunci, îţi pui întrebarea, într-un puseu grotesc de autoflagelare nocturnă:

– De ce femeile nu stau din prima la sexul anal?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.