Situația din școlile românești, punctul de vedere al unui profesor

Scris de colegul nostru Ștefan

Disclaimer:
Sunt profesor în învățământul preuniversitar din România. Tot ceea ce scriu este din experiența proprie. Cu toate acestea, o parte din lucrurile pe care le dezvălui nu mi s-au întâmplat direct mie, ci unor colegi. De asemenea, o parte din informații le am din contact indirect cu situațiile respective, sau le-am aflat de la colegii implicați. Iarăși, o parte din informații, cele care nu țin neapărat de activitatea profesorului, le am de la persoane care sunt/au fost directori de școală, sau de la personal didactic auxiliar (secretar, contabil, informatician, bibliotecar etc.).
Nici nu știu cu ce să încep.

Sunt atât de multe lucruri pe care le-am observat în sistemul de învățământ românesc, încât chiar nu știu cu care să încep. Unele sunt mai importante (a se citi: au impact mare asupra participanților – elevi, părinți, personal didactic și nedidactic), altele sunt doar generatoare de frustrări și stres fără să aibă totuși urmări foarte grave. Unele sunt generalizate, la nivel național, altele sunt chestii locale care se întâmplă în unele școli, nu și în altele. Unele sunt lucruri care se întâmplă acum în învățământ și care ar putea fi rezolvate cu puțină bunăvoință și ceva muncă, altele sunt bube atât de metastazate în sistem, încât doar o soluție de tipul „ras tot și construit de la zero” mai poate să le vindece. Unele sunt lucruri care țin strict de sistemul de învățământ, altele țin de societate, în ansamblul ei. Probabil că o să încerc să le sortez cumva pe categorii și o să scriu mai multe „episoade”.

Episodul 1 – Despre legi și regulamente (telefoane la școală)
Hai să începem cu ceva ușor. Problema telefoanelor elevilor la școală. Mulți ani de zile nu a fost o problemă. Vorbim de perioada telefoanelor „dumb”, batoanele cu taste, pe care le aveau foarte mulți la ei la școală. Puțini le foloseau, pentru că în afară de SMS-uri și apeluri, nu prea aveai ce altceva face cu ele. Și mai puțini le foloseau în timpul orelor. Pe măsură ce piața s-a democratizat și au apărut Android-urile mai accesibile, sau de-a dreptul ieftine, numărul telefoanelor smart în buzunar de elev mai mult sau mai puțin smart a crescut exponențial. Cuplat cu prețurile derizorii la servicii mobile de date și explozia platformelor de social-media, fenomenul folosirii telefonului la școală a început să devină o problemă. Dintr-un singur motiv: sistemul nu era (nici nu este) pregătit pentru acest dispozitiv.

Un smartphone poate fi folosit în multe feluri, de multe ori chiar pentru a învăța ceva. Din păcate, sistemul de învățământ românesc, la fel ca multe alte sisteme din lumea asta, este unul foarte greoi, cu o inerție foarte mare. Când se hotărăște să se adapteze la lumea din jurul lui, până o face – lumea deja a trecut la altceva, fix ca în bancul cu ardeleanul și melcul.

Mai întâi, în afara profesorilor direct implicați, au sesizat consumatorii de social-media că elevii filmează la școală toate tâmpeniile pe care le fac și le urcă pe diferite platforme. Apoi, pe măsură ce au început să apară tot mai multe filmulețe cu farse cretine, copii bătuți (de colegi sau profesori), profesori umiliți, sex prin toalete sau chiar în clasă, s-a sesizat presa. Ziarele au început să scrie, televiziunile au început să arate, la radio a început să se discute. Într-un final a început și sistemul să reacționeze. Ușor, timid și în direcția care-l durea: imaginea. Au început să interzică folosirea telefoanelor în clasă. Prima dată câte un profesor mai curajos și cu mai multă autoritate; apoi la nivel de școală; apoi tot la nivel de școală, dar prin diverse indicații și sfaturi trimise de la inspectorate sau minister. S-a ajuns până la urmă la ce spune legea (implicit și regulamentele de organizare și funcționare) acum: folosirea telefoanelor în timpul orelor este interzisă. Cu o mică excepție: pot fi folosite în scop educativ.

Bun. Am ajuns la momentul de față. Să lăsăm deoparte faptul că în timp ce dispozitivele IT sunt din ce în ce mai folosite (nu neapărat în sistemele de educație formală) pentru a descoperi și învăța lucruri noi, școala românească le restricționează. Să lăsăm deoparte faptul că, de-a lungul ultimilor 20-25 de ani, școlile din România au investit extrem de mulți bani în calculatoare și echipamente IT care încă își așteaptă casarea după ce nu au fost folosite aproape deloc. Hai să vedem cum facem cu interzicerea telefoanelor. Cum aplicăm?

Păi, nu prea se știe. Că la noi legile se dau fără să se gândească și o strategie de aplicare. „Le interzicem!” – Pac! Dăm lege. Cine o aplică? Școlile. Cum? Don’t know, don’t care. Se bagă prevederile legii în regulament. Fără prea multe explicații. Fără detalii despre care este procedura în cazul în care un elev folosește totuși telefonul în timpul orei fără acordul profesorului. Fără penalități specifice acestei acțiuni. Profesorii, prin conducerea școlii (director, consiliu de administrație, consiliul profesoral) sunt lăsați să se descurce cum or ști mai bine.

Da, regulamentul prevede sancțiunile care pot fi aplicate elevilor. Nu pe fiecare abatere în parte, ci la modul general. Toate sancțiunile care pot fi aplicate sunt astea:
a) observație individuală;
b) mustrare scrisă;
c) retragerea temporară sau pe durata întregului an școlar a burselor de care beneficiază elevul;
d) mutarea disciplinară la o clasă paralelă din aceeași unitate de învățământ;
e) suspendarea elevului pe o durată limitată de timp;
f) preavizul de exmatriculare;
g) exmatricularea cu drept de reînscriere, în anul școlar următor, în aceeași unitate de învățământ;
h) exmatricularea cu drept de reînscriere, în anul școlar următor, în altă unitate de învățământ;
i) exmatricularea fără drept de reînscriere pentru elevii din învățământul postliceal.
Până unde te duci cu sancțiunea pentru folosirea telefonului în timpul orei fără acordul profesorului? Îl exmatriculezi pentru asta?

Hai să vă dau exemplu concret, ca să nu vorbim la modul ipotetic. Undeva prin 2021. Școală din mediu rural, clasă de profesională (a X-a). Elev (vreo 16 ani), să-i spunem Mircea, care venea la școală, dar nu prea intra la ore; prefera să stea pe holuri, prin curte sau pe lângă școală, la bar, la păcănele. Am avut cu el mici contre încă de la începutul clasei a IX-a. În prima oră a fost foarte activ. Răspundea aproape la orice întrebare pe care o puneam. În 9 din 10 cazuri răspunsul era greșit sau pur și simplu nu avea nicio legătură cu întrebarea. Mi s-a părut că e un copil care n-a avut noroc până acum, ar vrea să învețe dar nu a avut parte de un mediu care să-l ajute.

A doua oară când ne-am întâlnit mi-am dat seama că am greșit fundamental. Băiatul ăla nu voia să învețe. El avea deja niște anișori de „școala vieții” și acum „făcea practică” pe mine. Cum am spus, răspundea la orice spuneam eu. La fel, 9 din 10 – pe lângă. Îl corectam, îi explicam, băga la cap (se vedea că nu e total bătut în cap), dar când trebuia să arate că a înțeles și a reținut – dădea iar un răspuns total aiurea. M-am prins repede. Băiatul trebuia să se afirme ca cel mai șmecher din clasă și făcea mișto de mine. Prinsese teren propice, pentru că eu nu sunt genul profesorilor pe care i-am avut eu în anii ’80, inabordabil, sever, plin de propriile bășini și „micul dumnezeu de la catedră”. Eu îi încurajez pe elevii mei să se exprime, să pună întrebări, le spun că nici eu nu le știu pe toate, că învățăm împreună, tot rahatul psiho-pedagogic modern care, culmea!, funcționează într-o mai mică sau mai mare măsură. Bun. Revenim. După alte câteva ore în care Mircea al meu s-a lămurit că nu-i mai merge, pentru că îl ignoram de fiecare dată când făcea câte o glumă (proastă), a început să-mi servească și mie același meniu cu care-i onora și pe ceilalți profesori: nu mai intra la oră. Pentru mine, asta era mană cerească: puteam să lucrez cu ceilalți din clasă, nu mai trebuia să aloc jumătate din oră ca să-l administrez pe Mircea, care nu învăța nimic și nu-i lăsa nici pe ceilalți. Nici măcar nu-i puneam absență, decât din când în când ca să nu bată la ochi.

Buba a apărut iarna. Mircea al meu nu avea mereu bani să stea la bar sau la păcănele și, fiind frig afară, trebuia să se aciueze pe holurile școlii sau să mai intre pe la ore. Și a intrat și la mine. Și a stat pe telefon. Și l-am lăsat. Până la momentul la care a început să asculte muzică pe telefon. Sau să se dea pe Tik-Tok. Sau pe YouTube. Înțelegeți voi. Ce ar fi trebuit să fac? Habar n-am. Regulamentul nu explică. Teoretic, conform sancțiunilor pe care am voie să le dau, trebuia să-l iau afară pe hol și să-i fac observație. De ce nu atunci pe loc? Pentru că nu e voie, d-aia. Același regulament prevede și asta, și anume că mustrarea nu se face niciodată în fața colectivului. Apoi ce aș mai fi putut să fac? Dacă nu înceta, puteam să-i iau telefonul și să-l chem pe unul din părinți la școală să i-l returnez. Ei, aici e buba! Cum îi iei telefonul unui găligan de 16 ani, care are „școala vieții” și care nu vrea să ți-l dea?

Hai că m-am întins mai mult decât voiam cu povestea asta. Pentru mine a fost simplu. Fiind de două ori cât el și cu aspect de fost plutonier din batalion disciplinar, a fost suficient să-i explic că mai bine iese din clasă și mă lasă să-mi țin ora. Problemă rezolvată. Neregulamentar. Conform regulamentului, nu aveam ce face. În afară de simpla cerere să lase telefonul și să participe la oră, nu aveam ce să fac în acel moment. Nu aveam voie să ies din clasă, să-i las nesupravegheați. Nu aveam voie să acționez cu violență de nici un fel ca să-i iau telefonul. Tot ce puteam să fac era să îndur până la finalul unei ore compromise, apoi să demarez diverse proceduri de sancționare prevăzute de regulament.

Iar sancțiunile astea nu pot fi date oricum. Până și cea mai mică sancțiune, observația individuală, trebuie documentată. Trebuie să faci un referat în care să explici ce s-a întâmplat și de ce a fost sancționat elevul. Deja, de la retragerea bursei încolo trebuie să se constituie comisie disciplinară, care să investigheze și să facă și mai multe hârtii.

Și unii, mulți, o să spună că dacă s-ar face asta, dacă s-ar aplica regulamentul de fiecare dată, s-ar rezolva mare parte din probleme. Dar asta înseamnă că nu au înțeles nimic. Ca să rezolvi ceva și să poți aplica regulamentul de fiecare dată, acel regulament trebuie să fie foarte clar și foarte ușor de aplicat. Nu ambiguu, nu lăsat la latitudinea fiecărei școli sau, mai rău, la latitudinea profesorului cum să aplice sancțiunile. Să nu trebuiască să faci o tonă de proceduri și hârtii pentru cea mai mică aplicare a lui.

Pentru că în foarte multe școli din țara asta, astfel de situații, în care ar trebui să aplici niște sancțiuni elevilor, sunt dese. Sunt zilnice. Și ar însemna să nu mai facem ore pentru că nu am mai avea timp. Ar trebui să petrecem câteva ore pe zi în care să concepem și să completăm hârtii. Și-așa petrecem foarte mult timp completând hârtii care nu au legătură cu ce facem în clasă.
Suntem specialiști la dat legi fără să asigurăm cadrul de aplicare. În învățământ, dacă vrei să fii la curent cu toate legile și reglementările, ai nevoie de câteva luni bune de studiat. Și, bineînțeles, capacitatea de a înțelege limbajul juridic. Dar dacă vrei să le și aplici, să lucrezi în cadrul legal, în limitele regulamentelor… nu știu ce ar trebui să faci. Eu nu am aflat. Sunt încă în punctul în care mă uit în jur, mă minunez sau mă enervez.