Cât am fost mici, comunismul ne-a învățat că noi, rromânii, nu am dus niciodată războie de cucerire cu nimeni, bravii noștri domnitori luptând aici, pe glia străbună, strict pentru a ne apăra de invaziile nemernicilor de turci, tătari (sic!) și alte naționalități conlocuitor-învrjbitoare.

Bine, după o perioadă de dezcomunizare, mulți dintre noi au reușit să afle adevărul istoric real, despre daci, Mihai, Mircea, Ștefan și alți vajnici stejari ce au străjuit neatârnarea unui neam ce stă de secole la confluențele distructiv istorice alea europei.

Și acum, după ce am trecut peste acest intermezzo melancolic, am și eu o întrebare.
Ce nevoi, neam și țară apărăm noi dacă trimitem trupe în Mali? Vin malinezii și ne cotropesc țara, ne fură recoltele, animalele și ne…posedă femeile? Unde naiba sunt strategiile alea cu otrăvitul fântânilor, arderea recoltelor și atacatul prădătorilor noaptea, cosindu-i cu barda?

Revenind pe tărâmurile zilnice, îmi place că rromânia are o strategie externă unitară, clară și pe termen lung.
Cea de a pupa în cur.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.