Vin rușii, dom’ căpitan!

Ilie de la Scularie presedinte!

nea ilie n’are si dumnealui un blog, ceva…?

Ma scuzati ca stric petrecerea (eu era sa-mi dau laptele pe telefon; beau lapte ca bebelusii si prescolarii), dar cu ciobanelul ungur ce sa s-a intamplat? Nea Ilie, mai intai zici doar de “impuscat”, dar apoi o dai cu “lunetistii”…..

Al’dată, altă întâmplare.

Era aproape vară.
Ne bucuram de căldura revărsată de soare asupra naostră, după o iarnă tare lungă şi tare grea.
Şi de faptul că AMRul se scurtase de la 3 cifre la numai 2… 
Era într-o Sâmbătă, şi trebuia să desfăşurăm activitatea de timp liber. Adică liber, dar musai trebuia să fii la un anumit loc special destinat – înscris în caietul de activităţi şi ordine de zi – şi obligatoriu în ţinută de serviciu.

Împreună cu încă trei colegi am decis că regulamentele şi ordinele Sâmbăta nu se respectă, drept pentru care am umplut un bidon cu apă, de la cişmea, am luat o foaie de cort, un pachet de cărţi de joc şi echipaţi în “scurţi” şi cu tricourile din dotarea proprie am purces în poligonul de antrenamente să ne putem bucura de timpul nostru liber. De menţionat că era unul din week-endurile în care pedepsiţi fiind, tot de la nişte prostii făcute peste săptămâna ce trecuse, nimeni din cei ce alcătuiam TR-ul din unitate, din cei peste 160 de “copii”, nu a primit billet de învoire.

Am ajuns la locul faptei, am întins foaia de cort, ne-am dezbrăcat de tricouri, ne-am asezat pe jos şi comod, am început un lung joc de şeptică. Sau renţ. Saui whist. Care joc ne-a acaparat atât de mult încât nu am mai avut măsura timpului. Şi nici nu am auzit cum lângă noi se înfiinţa tiptil patrula constituită de comandantul, şeful direcţiei MStM şi de OSU-ul unităţii, dimpreună cu un caporal de schimb de la gardă. Care au trecut la întrebări punctuate în referinţa prezenţei noastre acolo. Ba mai mult, se pare că bidonul plin cu apă a fost încă unul din motivele a ceea ce a urmat, probabil, nenorocitul bidon neconţinând nimic special, fapt confirmat de grimasa nefericită a şefului direcţiei MStM, după ce a dat de gustul sălciu al apei stătute, în locul unei alte licori mai de Doamne Ajută, sau a unui buchet selecţionat de arome naturale alcoolizate. După interogarea infractorilor – adică noi – ni s-au cerut regulamentar şireturile de la bocanci, centurile şi am fost aşezaţi pe circuitul către Corpul de gardă. La ţambale, adică (connesseurii ştiu ce e ăla). Ajunşi aici, am fost cazaţi în arest şi închisă uşa după noi, tras zăvorul etc.

După vreo trei ore de stat, am început să realizăm buclucul în care intrasem în imberba noastră neştiinţă. Nu comentăm acum şi aici intempestivitatea şi opoziţia la orice reguli sau limitări caracteristică vârstei. Doar faptele seci. După fro cinci ore, ne-a vizitat comandantul de pluton, un om să-l pui pe rană, aşa de bun şi de aproape de noi. Ne-a zis că e cam albastră treaba şi cu toate eforturile lui în sensul aplanării situaţiei să ne aşteptăm ca a doua zi să fim scoşi la raport, cu ordin de zi pe unitate pentru pedepsire întru exemplul „maselor”…. Auci, o băgasem pe mânecă rău de tot!

Noaptea am petrecut-o făr’ somn şi făcându-ne în minte zeci de scenarii despre ce şi cum o să fie. De fapt, ce să poţi dormi în Corpul de Gardă când la fiecare trei ore se făcea schimbul… 3 ore somn, 3 ore veghe, 3 ore post… Rotativă, ce mai!

Dimineaţa vine implacabil peste grijile noatre spulberând orice spernaţă de soluţionare paşnică a conflictului. Se face 5, se dă deşteptarea. La 6:30 adunarea pentru masă. La 7:30 adunarea pe platou pentru raportul de dimineaţă. Noi echipaţi regulamentar, fără şireturi sau centuri aşteptam să ne cheme la programul de refec. Se aud vag ceva cuvinte din platou, dar nu se întâmplă nimic. Nimeni nu vine să ne ia. Dar nici nu se primeşte vreun telefon de la Comandament în referinţa noastră. La 9 schimb de gardă. Pentru noi nimic nou. Fiertură în sos propriu. Teamă. Problemă serioasă.

Într-un târziu, comandantul unitpăţii vine la noi. Ne face cu ou şi oţet, ne dă pilde cu privire la actele de indisciplină, aplează la moralitate şi la diverse scenarii în referinţa insubordonării şi ne zice că a decis să ne mai păsuiască. Adică, dacă vom îndeplini sarcina pe care ne-o programase în timpul cât s-a scurs noaptea. Doh! Am respirat uşuraţi. Nu era ceva ce nu puteam să facem. Eram tineri şi în plină putere. Aveam relaţii, cunoştinţe etc. TeroRişti (adică de la termen redus – studenţi). Tema: 1 hectar de varză din cadrul GAZ (gospodăria agro-zootehnică proprie a unităţii) de udat. Astfel încât pământul să fie umed de un deget adâncime. Temren a doua zi de dimineaţă. Luni adică.

Buuun… Dar ce să te faci, că de la ce mai apropiată cişmea până la răzoarele de varză erau cam 150 de metri, iar cu găleata, pas de succesuri. Aşa că am mers la remiza PSI. Acolo era un autotren destinat stingerii incendiilor – din ăla cu tun de apă deasupra montat pe o turelă cu cupolă cu geamuri de jur-împrejur. Care avea rezervoare mari de apă. Dar şi de motorină. Toate goale. Ei bine, apa o puteam aduce noi la nivel, aşa cum trebuia, de la cişmea dar motorina? Că doar aia nu curgea pe circuitul de apă al unităţii. Nu a trecut mult şi planul a fost fixat în detaliu. Doi dintre noi, urmau să sară gardul unităţii într-o misiune de comando cu temă fixă. Coniac, vodkă, uischi, puii mei, orice ardea gâtlejul şi avea aromă de west. Plus ţigări Kent, că ăstea erau valută forte în vremurile acelea. Alături de cafea şi deodorante Fa sau BAC sau săpunuri Lux. Ceilalţi doi, pregăteau instalaţia şi strecurau un butoi de 200 de litri de mototină din depozitul CL pentru alimentarea dispozitivului de udat şi pregăteau toate detaliile tehnice în consecvenţă, tocmind cu responsabili preţul pentru serviciile solicitate. Plata urma să se facă în natură. Cu cele ce urmau să fie aduse de colegii din misiunea de peste gardul unităţii.

Cu toate pregătite finalizate am scos autospeciala din remiza PSI şi am purces la „udat”. Şi am golit cisterna aia exact pe ogorul de 1 hectar de varză. Cu simţ de răspundere dar şi cu multă fineţe. Apoi curăţat autospeciala, parcat în garaj, dus restul de motorină dinpreună cu butoiul înapoi, ca să dea la numărare şi inventare, curăţat uniformele de serviciu, pregătit pentru raport. Dimineaţa următoare la raportul „echipei de vărzari”, degetul comandatnului de unitate a fost satisfăcut de gradul de umiditate din pământ. Până la a 3-a falangă. Nu râdeţi şi nici să nu vă închipuiţi altceva, Doamne fereşte! Pur si simplu a băgat degetul în pământ să vadă dacă au fost respectate indicaţiile tehnice şi de execuţie impuse prin ordin direct. C-aşa era pe vremea aia. Se dădeau indicaţii preţioase şi erau musai să fie respectate. De la opincă şi până la vlădică. După control ne-a pus o întrebare, la care răspunsul nostru s-a lăsat aşteptat, probabil până azi, dacă respectivul domn o mai fi trăind sau o fi citind arhiblogul:
– De udat aţi udat cum trebuie dar cum dracu’ la toate verzele din răsaduri le-a crescut atâta lungime de cotor faţă de ieri?

Treaba era simplă. Udând cu jetul de pe turela autospecialei prin cădere apa venea cu forţă şi practic a dezgolit rădăcinile verzelor, chit că apoi se infiltra corect în pământ. Dar noi nu am realizat asta decât după… udare.