Scris de Tatiana Neamțu

Să fim bine înţeleşi, eu sunt aia care iubea România. Aia care credea că România are munţi şi văi frumoase şi mare şi lacuri de toate felurile. Eu sunt aia care credea că merită să faci turism în România, că merită să investeşti în România, că merită să crezi în România şi că lucrurile se vor schimba în România. Eu sunt aia regalistă până în măduva oaselor, profund anti-iliescu şi de dreapta. Eu sunt aia care a crezut că oamenii din România merită o şansă, că oamenii din România au fond bun, dar pe care vicisitudinile vieţii i-au transformat în monştri.

Astăzi, vocabularul meu nu cuprinde suficiente cuvinte pentru a descrie ceea ce simt. Scârbă, senzaţie viscerală de greaţă, revoltă, neputinţă, frustrare. Pentru mine, de astăzi, România înseamnă abuz, tupeu, nesimţire, răutate, rea-voinţă, lipsă de educaţie, cultură şi bun-simţ.

Astăzi, am înţeles că România nu are nicio şansă. Iar românii nu merită nicio şansă. De astăzi îmi doresc să emigrez. Şi nu oriunde, ci în zone cu populaţie puţină. Australia sau Noua Zeelandă nu sunt suficient de departe, dar sunt o opţiune.

Astăzi mi-am înscris copilul la clasa pregătitoare. Nu e normal ca în secolul XXI să-ţi doreşti cu disperare o anumită şcoală sau o anumită învăţătoare. Ar fi normal ca toate şcolile şi toate învăţătoarele să fie la fel de bine pregătite şi să nu conteze.

Dar, pentru că iată, contează, m-am înfiinţat la uşa şcolii la orele 03.00 ale dimineţii (sau nopţii?). Când am ajuns mai erau circa 10 părinţi cu dosare în braţe. Pe principiul: „să fim primii la coadă la lapte” pentru ora 8 dimineaţa când încep înscrierile.

Stupoarea mea nu a fost mică atunci când am aflat că se-mpărţiseră numere de ordine la privilegiaţi încă de duminică de la prânz. Şi, să fim bine înţeleşi, l-am înscris la şcoala de cartier, la care suntem arondaţi, nu la o şcoală cu renume şi fiţe. Nu-mi doresc un geniu sau un doctorand. Dacă eu n-am avut curajul, pentru el îmi doresc doar să termine 12 clase şi apoi să plece din ţara asta fără să se uite înapoi.

La ora 4 ale dimineţii părinţii au primit nr. de ordine 70 pentru clasa I, iar eu nr. 30 pentru pregătitoare. În baza cărei legi sau a cărui comunicat public s-auîmpărţit numerele de ordine într-o zi liberă, într-o zi de odihnă, nimeni nu ştie.

Am fost înscrişi la ora 13 de către o doamnă care tasta literă cu literă, la interval de secunde bune, până o identifica pe tastatură. Între ora 03:00 şi ora 13:00 am avut timp suficient să cuget. Să cuget dacă merită să-mi las copilul la şcoala asta. Îmi dorisem din tot sufletul o şcoală normală, o şcoală simplă, cu oameni simpli şi copii
simpli. O şcoală la care înscrierile încep legal de la ora 8, conform legii şi a tuturor datelor publice. Mi-aş fi dorit chiar o repartizare computerizată.

Da, dacă aş fi avut certitudinea unei repartizări computerizate m-aş fi prezentat la înscrieri de la ora
9, ca orice om botezat la cap. Şi n-ar fi contat. Pentru că un copil e modelat de mai mulţi factori cu importanţă egală: mediul de acasă, mediul înconjurător, şcoala, propria inteligenţă.

Nu mai sunt supărată că nu am prins învăţătoarea pe care am vrut-o. Mi-am amintit că la pomul lăudat nu te duci cu darul şi pentru că toţi părinţii ăia care au luat bonuri „pe sub mână” au vrut-o, eu am decis că nu o mai vreau. O voiam pentru că o ştiam tangenţial, ştiam că a făcut o treabă remarcabilă în educarea propriilor copii. Pentru că era severă şi plăcută. Mi-am imaginat că e normală. Şi poate că este. Însă dacă toată gloata aia o vrea, eu nu o mai vreau. Nu vreau ca părinţii de la clasa noastră să fie oameni cu pile, oameni pentru care numai banul contează, vreau
oameni simpli şi normali.

De astăzi nu mai cred în nimic şi nu-mi mai doresc pentru copilul meu decât să plece
din ţara asta.

Later edit:
Am decis că nu va merge la şcoala asta. Va fi dificil, pentru că suntem arondaţi la ea şi în tura 2 de înscrieri te mai primesc doar şcolile ce au locuri rămase, însă eu nu pot trăi în abuz 9 ani de zile (clasa 0 – clasa a 8-a) şi nu vreau să-mi educ copilul să accepte abuzuri. Ne orientăm spre şcoala dintr-un sat limitrof deocamdată ca primă opţiune.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.