Unul din lucrurile care mi-au obsedat copilăria a fost recamierul. Probabil multora dintre voi nu le spune nimic numele acesta, așa cum nu le spune nimic copiilor mei, de exemplu. Dar cei care au trăit acele vremuri știu, cu siguranță.

Recamierul era acea canapea extensibilă cu arcuri, făcută doar din 2 bucăți, cu o cutie uriasă de lemn în care puneai, pe timpul zilei, perne și plăpumi, ca să faci loc în casă, iar seara o desfăceai și dormeai pe ea/el. Dormeai chinuit, pentru că era făcută din 2 valuri mari, pline cu arcuri și invariabil ajungeai să te rostogolești dinspre vârf spre margine. Doamne, cât am urât genul ăla de canapea, fie doar și pentru câte căpățâni am dat în ea când mă jucam prin casă, era lemnul ăla indestructibil.

Desigur, anii au trecut, oamenii au uitat, acum există cu totul alte canapele față de ce aveam noi în minunatul comerț socialist științific. Forme diferite, dimensiuni diferite, cam tot ce îți trece prin cap. Cred că de asta am și schimbat canapelele din casă de vreo 4 ori în 6 ani, pentru că oferta e mare, iar eu sunt doar unul singur.

Când m-am mutat în Germania, am descoperit canapeaua pe care o consider perfectă și pe care nu prea o văzusem pe nicăieri pe unde am mers. Acel gen de insulă de interior, mult mai lată decât o canapea normală. La ea mi-a rămas gândul când am plecat de acolo și a fost lucrul pe care l-am cumpărat prima oară când am avut ocazia. Bine, acum am același gen de canapea la toate casele Ametcea, se pare că m-a afectat mai mult decât recunosc.

Dar îmi iubesc canapeaua. Probabil de aia ne zice Luna mie și lui fiu-miu couch potatoes.