Se mai poartă colțarele de bucătărie?

Când o să fiu eu mare, în sfârșit și o să îmi fac casa aia pe care o am eu în minte, după planurile și ideile mele, primul loc pe care o să mi-l amenajez așa cum vreau eu o să fie locul meu pentru dimineață. Un colțar de bucătărie drăguț și cu gust, pus într-un loc luminos, unde să stau dimineața, să îmi beau cafeaua decofeinizată, să citesc presa, să răspund la comentarii pe blog, în ideea că voi mai fi suficient de puternic să îl țin și atunci. Să aștept să se trezească fiica cea mică și să vină să îmi sară pe genunchi și să îmi smotocească barba (probabil copiii cei mari vor fi deja mari si plecati pe la facultati din alte tari), să o aștept pe Luna cu cafeaua ei pe care o bea din două înghițituri.

Cred că melancolia asta îmi vine pentru că dintotdeauna ideea unui colțar în bucătărie mi s-a părut foarte cozy și confortabilă, în toate casele pe unde am fost mai mult. Când stăteam în Constanța, aveam o bucătărie imensă, cu un colțar mic, unde ne strângeam toți dimineața, la cafele și, doamne iartă-mă, tutun. Bine, între timp am renunțat demult la acel obicei nesănătos, dar pe vremea aia ideea de a bea cafea fără să trag din țigară mi se părea de nedescris.

În casa mamei primei mele iubiri, tot bucătărie mare, tot un colțar mic. Eram tineri, foarte tineri, zburdalnici și drăgălași. Unele din cele mai frumoase imprinturi senzoriale le am de atunci, dimineți perfecte, seri minunate, toate doar pe un colț mic de masă și împreună cu alt om.

Da, deci cum ziceam, melancolia asta ne mișcă înainte chiar și după zeci de ani.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt