Contul meu
Când întreb asta, mă refer la cei care sunt undeva la vârsta mea, nu la nebunatecii tineri, cu părinți de după sau imediat înainte de revoluție. Decreței, mileniali, oamenii care știu bătaia în cele mai intime elemente ale sale.
Sunt curios, recunosc. La mine în casă nu am auzit niciodată expresia Te iubesc. Niciodată, nimănui, sub nicio formă. Tatăl de-al doilea avea opțiunea clar exprimată că copiii se mângâie doar în somn, în rest apăpaieșibătaie și oricum, nu eram al lui, nu s-a pus vreodată problema de mângâiat, sfat sau altceva. Mama…nu știu, absolut niciodată și nu doar mie, ci și fraților mei. bine, mă gândesc că poate lor le spunea separat, când nu eram eu. Nu știu.
Mizeria asta m-a afectat foarte mult la începutul vieții mele de adolescent și mult timp după. Întotdeauna mi se părea rușinos să spui Te iubesc, cum să spui așa ceva cuiva, nu mai zic CUM SĂ SPUI AȘA CEVA ÎN PUBLIC. Nici măcar fraților mei nu le-am spus vreodată și nici ei mie. Nu e ceva ce se spune așa ușor. Evident, între timp, m-am autoeducat, pentru a nu ajunge să îmi cresc copiii cum și i-au crescut părinții mei.
Dar inclusiv acum, când scriu, am o stare de anxietate gândindu-mă la asta și mi se pare caraghios, e ca atunci când rostești de prea multe ori un cuvânt, până își pierde sensul.
Ați pățit?
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Nu. Niciodata nu am auzit expresia in casa.
NOU
niciodată. fiica-mii ii zic de 50 de ori pe zi
NOU
Niciodată cat am fost copil..probabil de vreo 2 ori în viața..chiar ciudat. mă gândeam la asta zilele astea și eu o spun fiului meu cat de des pot
NOU
La fel. Parintii ok, dar fara spus “Te iubesc!” In schimb ii spun eu fetei mele de multe ori pe zi.
NOU
Same here
NOU
Nici eu n-am auzit-o, si-s casatorit de 20 de ani.
Lasand gluma deoparte asa e, nimeni cand eram copil nu zicea te iubesc in casa – nici parintii intre ei, si in nici un caz la copil. Copilul trebuia tinut din frau sa nu i se urce la cap si sa faca prostii.
NOU
Niciodată. Daca mângâi copilul, îi cresc coarne ca la ied și se obrăznicește. Dacă îl încurajezi, și-o ia în cap, trebuie mereu sa ii arăți că alții sunt mai buni ca el, ca să îl stimulezi la mai mult. Etc.
NOU
Nu țin minte să fi auzit prea des asemenea afirmații. :))
E un citat dintr-o carte de Gala Galaction în care zice ceva în genul (citat aproximativ):
” – Ți-a zis că te iubește (persoana X)?
– Nu, dar am înțeles asta din comportamentul persoanei.”
Evident, e mai bine să zici, dar și faptele pot lăsa să se înțeleagă.
NOU
N-am auzit în mod clar aceste cuvinte, dar citatul de mai sus se potrivește perfect. Cred că nici n-aveam nevoie să-mi zică, mi-o arătau în fiecare zi. Plus că, în mintea mea de atunci, “te iubesc” își ziceau doar îndrăgostiții.
NOU
Stati putin, pe voi parintii chiar va iubeau?
NOU
Stați puțin, voi ați avut părinți?
NOU
Da, ne spuneau destul de des, și cred că o spuneau din suflet. Rar însă i-am auzit să și-o declare unul altuia, și când o făceau, o făceau mai degrabă formal, cu vreo ocazie festivă, Crăciun, zile de naștere, 8 Martie, etc.
Dar și bătaia o luam la fel de des. Mama nu-i permitea tatei să dea în noi – umbla matol cam prea des – dar ne dădea ea și partea lui… Cred că soră-mea a tras ponoasele, cam lua bătaie din cauza mea, de multe ori nevinovată, la normă, pe principiul “și ciocolata și palmele se împart frățește”.
Tata s-a dus demult, pe Mama de 10 ani am luat-o să stea cu mine.
În ultimă vreme, mintea ei nu mai este briciul care tăia prin orice și găsea soluții din nimic. Asta mă frustrează enorm, dar de fapt mă îndurerează… Mai ridic vocea la ea, mai trântesc lucruri, și după aia îmi pare rău. Dar găsesc des timp să-i spun că o iubesc și să o îmbrățișez, “să ne încărcăm bateriile” – spune ea – căci știu că de acum, în orice moment…
NOU
Da, mama ne spunea.
NOU
Niciodată. Nevesti-mii îi spun destul de des. Mama a început să-mi spună destul de recent și îi răspund, pentru că sentimentul e reciproc, dar, cum ai spus și tu, am o stare de anxietate când îi spun ei, față de când îi spun soției. Ușor-ușor dispare, dar e acolo momentan.
NOU
Efectiv vorbele astea, nu. Din fericire am fost totusi copil iubit, chiar daca si plesnit, ca toata generatia noastra. Pe principiul “(copiii) femeile sunt ca Politia: desi au toate dovezile, tot le mai trebuie si declaratie” mi-as fi dorit sa mi se spuna si mai ales sa pot spune eu. Chiar si acum mi-e greu spre imposibil.
NOU
Sunt nascuta in 95. Nu ne-au zis niciodata parintii “Te iubesc”, inca ne mintim ca suntem bine si ca ne merge bine chiar daca 50% din noi suntem vizibil depresivi. Nu exista (cel putin din partea tatalui nostru) sa ne mearga rau sau sa fim nefericiti, ca doar nu s-au sacrificat si chinuit atatia ani pentru noi. 😉
I-am zis recent mamei ca sunt atee si ca merg la terapie (merg de peste 1 an) si a inceput sa planga, ca ce imi lipseste… mda
NOU
Spusul dragostei în public este o formă de PDA (Public Display of Affection) și în multe culturi este tabu. Deci nu numai românii…
NOU
N-am auzit, insa am auzit la mine si pe la vecini “Mai bine te bagam intr-un sac si te dadeam pe ghena, pe atunci nimeni nu punea intrebari.” si “Ce bine ar fi fost sa te schimbe cu altul in spital.”.
NOU
În sfânta zi de Astăzi, mă închin și mă rog la Dumnezeu, să vă dea, mămică, copii la fel că voi, că asta meritați!!!
NOU
Asta e populara in satul bunicilor, n-am auzit babeta care sa nu zica copiilor “Maica, sa fie cum ati fost si voi si sa va manance zilele cum mi-ati mancat si voi zilele mele”.
Cand am auzit-o si pe bunica-mea ca ii ureaza asa unchiului meu, imi venea sa o dau cu capul de toti peretii, nici un ‘bravo ba, ca ai gasit una sa-ti faca copil’, nimic, direct asta. Si nu, nu e gluma din aia mai intunecata, astia chiar asta iti doresc din tot sufletul.
N-am trecut pe acolo aproape 2 ani dupa faza asta. Ok, nu a fost el usa de biserica, dar cat de jeg sa fii sa-ti doresti sa se chinuie copilul tau doar fiindca tu nu ai fost in stare sa-l cresti.
NOU
Jamais, dar prin fapte au aratat-o intotdeauna. In schimb, i-am spus-o eu lu’ tata in numele tuturor, in ultimele 30 de secunde din viata, luandu-l eu de-o mana si frate-miu de ailalta, cu maica-mea alaturi.
NOU
In fiecare zi.
NOU
46 de ani , nu, nu am auzit expresia asta. Parintii anilor 70 din Romania au stilul lor alterat de cacatul de comunism dupa care unii plang.
NOU
eu dau din casa, dar sper ca cetin sa pastreze confidentialitatea:
acum vreo 5 ani, maica-mea imi spune ca taica-miu nu i-a zis niciodata ‘te iubesc’, in cei 19-20 de ani de casnicie.
anul trecut am avut o mega cearta cu mama (pe motiv ca refuza sa mearga la medic si sa ia niste medicamente), si inchei apoteotic spunandu-i ca o iubesc f mult si de-aia ma enervez, ca imi pasa de viata ei. replica ei : ‘si eu tin la tine’.
anii trec, fiica de 4 ani m-a intrebat la un moment dat: ‘de ce bunica nu imi zice si ea ‘te iubesc’ dupa ce eu ii zic’? eu, ca o mama responsabila, o trimit sa o intrebe direct pe bunica :)) de atunci, maica-mea ii zice non-stop ‘te iubesc’ fiicei mele, fara nici un motiv.
eu tot la stadiul de ‘tin la tine’ am ramas.
QED.
NOU
pastreaza, pastreaza
NOU
Da. Sunt foarte mandru de mama mea, care m-a crescut cumva in contra cutumei din bloc. Eram foarte putini cei care nu luam bataie saptamanal cu furtunul de la masina de spalat, sau celebra curea de piele. Si m-a incurajat intotdeauna sa ajung ceea ce imi doresc eu, nu vise umede de parinti frustrati, si m-a sprijinit sa termin o facultate chiar daca nu aveam ce pune pe masa. Mama mea mi-a spus mereu “te iubesc”, si mi-a aratat prin fapte acest lucru.
NOU
Nu. Dar imi spuneau mie ca nu-i iubesc si de-aia sunt “obraznica”… Eu plangeam si-i asiguram ca-i iubesc, ei ziceau ca daca i-as iubi as fi cuminte. Cumva asta durea inca si mai al naibii – cum adica, nu ma cred cand le spun ca-i iubesc???
La 41 de ani, am o nevoie nebuna – si permanenta – de afectiune declarata, confirmare, lauda, apreciere. Dpdv al increderii in sine, sunt o gelatina cu nevroze. Nu sunt genul care sa dea vina pe copilarie pentru orice, dar multe se trag de-acolo.
NOU
Nu am auzit niciodata “te iubesc” in casa. Nascuta in ’85. In schimb, am trait cu “militaria data jos din pod daca nu faci ce spun eu”, printre altele. Maica-mea a inceput sa-mi spuna abia de vreo 3 ani ca ma iubeste.
NOU
Locuiesc pe aceeași scară cu o nemțoaică, căreia în momentul în care îi spun Ich liebe dich se sperie… De ce oare???
NOU
face si urat cand o astepti cu micul dejun la pat?
NOU
Wăă… Nu e vorba de asta… E doar o vecină de scară care e contrariată de plusul de afectivitate ce i se oferă gratis… De aici probabil derivă lipsa de afectivitate din copilărie și stilul de viață nemțesc…
NOU
Se zice șnelă șnelă das iz gut, nu ih libe dic
NOU
@Nea Ilie: si daca nemtoaica nu liebe dick?
NOU
De ziua mea, primeam urarea “La multi ani si te iubesc.” de la mama. Dupa ce am primit telefon, te iubescu a venit tot de ziua mea, dar prin sms. Tata nu mi-a zis niciodata. Nici ei unul altuia nu cred ca isi spun – cel putin nu am auzit eu. O perioada lunga de timp nu am zis nici eu nici unui iubit. Cu sotul insa e o simfonie de “te iubesc-uri”.
NOU
Nici la noi nu s-a auzit, decât în ultimii 2-3 ani, la 20 de când am părăsit cuibul. Cumva mai bine mai târziu decât niciodată.
NOU
Cred ca mi-a zis mama pe la 30 de ani, asta dupa ce pe la 14 ani mi-a zis ca am fost facut ca sa-l tin pe tata si cam tot pe atunci ne-au zis (copiilor) ca i-am costat cat doua dacii pana atunci…
NOU
Acum se calculeaza in Tesle. Eu pierd cam una la fiecare 3 ani
NOU
Nici la noi nu s a auzit/spus. Nici atunci mici, nici acum. Soacra mea ne mai zice, dar parintii mei, nu. Suntem 2 surori si un frate, eu ultima, nascuta in 90. S a mancat si multa bataie, mai ales frate miu. Nici cu sotul nu prea ne spunem, dar ma rasfata in fiecare zi.
NOU
Nu am auzit niciodata ‘te iubesc’ de la ambii parinti spus in mod direct nici mie, nici lui frate-meu, nici intre ei doi. Erau relativ serveri amandoi, mai mult taica-meu abordarea era oarecum ca si in cazul lui Deea cu militaria-podul, insa nu am simtit niciodata ca nu ma iubesc chiar daca nu spuneau explicit si s-au straduit cat de cat si dupa puterile lor financiare sa ne trimita/tina la facultate pe mine si pe frate-meu in ideea lor, de a avea o perspectiva mai ok in viata decat cea de tractorist la CAP-ul din zona noi locuind intr-un orasel de provincie. De batut nu m-au batut niciodata, cel mai mult/sever am fost pedepsit cu un tras de urechi o singura data cand stiu si eu ca l-am enervat maxim pe tata-meu in momentul ala comportandu-ma ca un razgaiat.
Privind in retrospectiva casatoria lor nu a fost una de vis deloc, erau nefericiti unul cu altul deoarece nu erau compatibili ca si caractere si certuri intre ei erau destul de dese (cel putin asa percepeam eu situatia ca si copil ca sunt mai multe decat ar trebui sa fie, adica 0) unele culminand cu corectii fizice, (o palma, nimic mai mult dar suficient zic cat sa te marcheze ca si copil) aplicata de taica-meu lui mama-mea si asta s-a rasfrant si asupra mea multa multa vreme, in sensul ca nu eram capabil sa am o relatie stabila cu teama ca o sa se ajunga la acelasi scenariu si in cazul meu.
Sunt din ’83 pt. context.
NOU
This Be The Verse – Philip Larkin
They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.
But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.
Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Get out as early as you can,
And don’t have any kids yourself.
NOU
Get out as early as you can,
Go have a blast and fuck yourself.
NOU
Mie mi-au spus, dar folosind persoana a treia: “te iubeste mama” sau “te iubeste tata”. Pana la urma e si asta tot un fel de eschiva, mai usor de spus decat direct “te iubesc”.
NOU
Te iubesc se spunea doar țării, partidului și mărețului conducător.
Deși nu am simțit niciodată că nu aș fi iubit de către părinți, nu îmi amintesc să fi auzit în casă “cele două cuvinte”.
NOU
Un “te iubesc” dezinteresat nu am auzit deloc intre dar si dinspre parintii mei. Il mai auzeam doar sub forma de santaj emotional. Nu stiu daca are vreo legatura dar mie imi e extrem de greu sa zic cuvintele astea dar ma si lasa rece cand le primesc chair daca stiu ca sunt sincere.
NOU
Am 43 de ani. Niciodata nu mi-au spus parintii asa ceva. Mai rau, daca cineva strain (profesor, coleg, vecin) imi facea vreun compliment sau ma lauda pentru ceva, in momentul in care povesteam acasa complimentul era demontat ca fiind ceva fals, neadevarat, iar lauda ca fiind ceva inutil, din ciclul “oricum, nu era normal sa faci?!”
Ce este trist este faptul ca eu nu am putut sa ma educ, sa ma trezesc, sa capat incredere in mine. Ce este si mai trist este ca fiul meu vine si imi spune “te iubesc”, iar eu efectiv ma chinui sa ingaim un “si eu te iubesc”, desi chiar il iubesc si stiu ca este motivul pentru care ma trezesc dimineata! Dar, nu stiu, sa explic, parca imi este rusine sa i-o spun… sunt praf!
NOU
Cele doua cuvinte in mod specific nu cred ca le-am auzit de la parintii mei, am senzatia ca nu era o expresie care sa existe in limbajul uzual pe vremea aia. In schimb am auzit multe alte cuvinte de alint sau de dezmierdare, imbratisari, laude, deci exprimarea afectiunii a existat din plin. Nici batuta n-am fost, niciodata, nici macar o palma nu am primit de la ai mei, sunt o raritate printre decretei, am avut noroc.
NOU
Nici aici. 45 de ani. Nu-mi aduc aminte sa fi fost o obisnuinta poate doar la vreo aniversare desi mai degraba si acolo un glacial lamultiani si pupaturi pe obraji, dar nu o imbratisare din ai care sa te faca sa simti ca esti iubit.
In plus noi eram copii de cadre didactice si trebuia sa fim model. Ei erau satui de a educa pe altii noi trebuia sa fi fost deja educati doar pentru ca eram copii de profesori.
NOU
Născut în ’82. Nici la mine, dar nu îi învinuiesc. Pur și simplu cred că așa era generația lor. Probabil că are de-a face și faptul că și-au petrecut tinerețea in comunism…
NOU
Nici eu nu am auzit niciodata “te iubesc” de la parintii mei si am constatat ca mi s-a imprimat si mie comportamentul respectiv. Si acum imi vine foarte greu sa ii spun fiica-mii “te iubesc”, desi ii dovedesc asta zi de zi (are 25 de ani in prezent si ne dam peste cap sa o ajutam cu tot ce are nevoie). Si cand vad la televizor filmele alea americane, unde aia isi spun asta de 20 de ori pe zi, mi se pare tras de par, desi stiu ca asa e la ei.
Ce-i drept nici bataie nu prea am primit. De la o varsta destul de frageda, tata ne-a anuntat ca suntem destul de mari ca sa intelegem de vorba buna si nu ne-a mai batut (nici inainte nu am luat mai mult decat cateva palme la fund cand o faceam lata rau – gen spart lustra din sufragerie cu mingea). Asa ca totusi nu am avut o copilarie nefericita, Nu ne spuneau ca ne iubesc dar ne-o dovedeau zilnic.
NOU
Extrem de rar si atunci cumva impersonal. Am ramas cu sechele in afisarea sentimentelor, insa asta micu nu are jena. Per total cred ca lucrurile se aseaza pe nivelul ala normal.
NOU
Nu, niciodată în 38 de ani
NOU
Precis ne-au iubit foarte mult deoarece s-au sacrificat enorm sa studiem că sa ne ridicam deasupra lor din toate punctele de vedere chiar daca nu au spus-o direct.
Lipsa de comunicare nu e buna, in ultimele ore de viață ale tatei nu știam ce să-i spun.
NOU
Nascuta in 76. Nu am auzit in casa de la parintii mei niciodata aceste cuvinte, nici macar “prin ricoseu”, cum citeam mai sus, un “te iubeste mama”, ceva acolo… nimic, absolut nimic. Nici sa-si spuna unul altuia de fata cu noi, copiii, n—am auzit. Dar de iubit, stiu ca ne-au iubit, iar intre ei a fost o iubire atat de mare, incat tata nu a putut trai la propriu dupa moartea mamei si s-a prapadit la cateva luni distanta. Doctorii mi-au spus, cuvant cu cuvant, “a murit de durere”.
Eu i-am spus mamei o singura data ca o iubesc. Cand era in coma. In disperarea mea, m-am gandit ca sigur ma aude si, socata ca a iesit asa grozavie din gura me, se va trezi din coma si ma va certa. Nu a facut-o.
Cumva, pentru tata nu am mai gasit puterea sa i-o spun desi ne era clar ca-l pierdem. Poate pentru ca nu functionase cu mama. Poate pentru ca el fusese tot timpul sever si sobru cu noi. Nu stiu, dar, pur si simplu, nu am fost in stare sa-i spun, desi imi propuneam in fiecare zi.
Voi regreta asta pana la sfarsitul sfarsitului.
NOU
On topic, uitati aici super melodie:
youtu.be/B32yjbCSVpU
NOU
Tata: nu mi-a zis niciodată, nu m-a luat niciodată în brațe
Mama: doar zicea “siti/ știți ca te/va iubesc”
NOU
Cei ce avem in jur de 40 nu cred sa fi auzit decat rar asa ceva. Tineti minte ca am trait vremuri de cacat: ultimii ani de comunism au fost horror si anii de tranzitie de inceput la fel de nasoli pt multi dintre noi. Erau multe lipsuri, abia aveai ce manca din salar. Imi era si frica sa zic ca mi s-au rupt adidasii ca trebuiau ai mei sa se imprumute de bani ai mei. Discutiile erau tot timpul despre bani. Se certau ai mei intre ei pt bani, se certau si cu vecinii pe politica si rau si artagos. Discutii de cacat, mult stres si nervi. Nu mai iubea nimeni pe nimeni. 😀
NOU
’73. Nț. Nope. No way, Jose. Nu s-a auzit așa ceva la noi, mamă, bunici, unchi, nimeni nu spunea una ca asta. Măcar se compensează – nu! – cu faptul că nici nu ridica nimeni mîna asupra nimănui, fie el copil, bătrîn sau bețiv. 😀
(Nu știu tata dacă spunea cuiva. M-a făcut pe mine și s-a dat lovit în aripă. Nu l-am văzut niciodată. Cînd eram la grădiniță, mi-a trimis o cutie cu bomboane. La liceu l-am căutat, am aflat că-i profesor de sport… la alt liceu, la doi pași. Lololo, ce telenovea. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut cînd m-a văzut, după ce s-a uitat la el pătrat tot liceul, a fost să-mi ceară certificatul de naștere ca să se scoată de la niște impozite recunoscîndu-mă. Sper că i s-a zis te iubim pe lumea ailaltă, în cazanul sufocaților veșnici, c-a murit de cancer la plămîni. Singur.)
NOU
Meeeam, ce neam suntem. Nici la noi in familie nu prea se spunea, adica, spre deloc. Credeam ca suntem noi mai speciali. Aparent suntem un popor care are nevoie de consiliere.
NOU
Nu tin minte exact sa imi fi spus exact cu cuvintele astea desi nu exclud sa fi uitat pur si simplu. In schimb tin minte exact momentul si cuvintele exacte cand mi-a spus “iti multumesc”, “imi cer scuze”, “am incredere in tine”, “tu esti baza mea”, “tu te descurci orice ar fi”, “sunt mandra de tine”. Cert este ca cu sau fara cuvintele alea doua am crescut cu certitudinea ca sunt iubita. Eu am diaree verbala cu ai mei cand vine vorba de “te iubesc”, il folosesc ca semn de punctuatie, salut de dimineata si de noapte buna dar sunt constienta ca nu valoreaza nimic fara restul.
NOU
Nici mie nu mi-au zis parintii vreodata ca ma iubesc. Si din pacate nici nu mi-au aratat-o. Nici mie nici celor 4 frati mai mici.Din pacate tot parintii m-au facut sa cred ca eu as fi de vina pentru incapacitatea lor de a ne iubi.
La 39 de ani am putut sa-i zic prima oara surorii mai mici c-o iubesc. Am plans de fericire amandoua.
Copilasului meu ii zic zilnic cat de mult il iubesc.
NOU
i feel you, bro; cred că s’tem, vorba unui stand upper, “același nămol”; ‘74
n-am auzit, poate (bătrîn, memoria mai are lag-uri) de la mama, rar, “vă iubește mama”; pe la 13-14 ani am citit Maitreyi și am văzut că și în alte culturi se poartă…
spun “te iubesc” zilnic, de vreo 5 ani, chiar de cînd era în burta maică-sii;
totuși, nici n-am trăit traume ca unul dintre foștii colegi de facultate (urîțel, într-adevăr), căruia propria mamă i-a zis “mamă, urît mai ești…”
cum la psiholog ar fi costat mai mult, a ales o săptămînă de beție; all good after…
NOU
74, bun namol
NOU
Da, de la ambii părinți. Își spuneau și unul altuia, vedeam și primeam îmbrățișări și pupici. Am 35 de ani.
Facem și noi la fel cu copilul.
NOU
De la ai mei am auzit tot timpul. Tata a murit cand aveam 12 ani si cu toate ca a fost super challenhing pentru mine, stiam ca ma iubeste. Mama m-a iubit si m-a crescut cum a putut mai bine, mi-a fost si mama si tata si prieten. Pe la 20+ de ani am cunoscut un om care mi-a alinat lipsa tatalui, un prieten de 80+ani pe care l-am ajutat cu niste chestii tehnice. A fost prietenul si tatal de care aveam nevoie atunci, cu o intelegere a devenirii mele peste intelegerea mea de atunci si de azi. 80+ … La un moment dat s-a imbolnavit, dementa senila – cel mai rational om din viata mea isi pierdea mintile sub ochii mei, nu mai facea diferenta intre fiica si sotie, dar stia cine sunt eu. Intr-o ultima fereastra de luciditate mi-a luat mana in a lui si s-a uitat in ochii mei si mi-a spus “te iubesc”. Am fost socat, nu stiam ce sa fac cu informatia asta si, cu toate ca il iubeam ca pe un prieten si poate ca pe un tata, nu i-am zis “te iubesc” inapoi. N-am mai avut ocazia pentru ca a murit doua zile mai tarziu. Stiu ca stia… si tot nu pot sa-mi iert asta, 20 de ani de atunci. De ce plm scriu asta ca un comentariu pe un blog cand e poate cea mai grea chestie pe care o duc de 20 de ani?
NOU
hugs
NOU
Nici ca ne urăsc nu ne spuneau…
NOU
îhî
NOU
Nu am auzit niciodată… Nu m-a afectat deloc. Exact ca animalele… Dacă nu știu, înseamnă că nu există.
Nu știam de existenta acestor expresii. Inclusiv acum nu îmi e comod când le zic. În spatele creierului meu încă am o idee de slăbiciune când le zic. Teoretic dacă le zici, ești slab în fata persoanei căreia ii zici. Copil, nevasta. Nu contează.
Creiere puțin măcinate. Dar e ok. Trecem peste. Încercăm sa facem generația următoare mai buna.
NOU
Leat ’74. Nici nu mi-au zis vreodata, nici nu am auzit incantatii de iubire in casa. In schimb cu fiica-mea, toata ziua ne facem declaratii. Cu nevasta…nu mai zic nimica, ca deja o dau in miracole. Veatza de Al Bundy.
NOU
Niciodata parintii mei nu mi-au spus ca ma iubesc. Citind comentariile incep sa cred ca este intr-adevar o problema a acelei generatii. Eu, habar nu am cum, sunt genul de om care isi exprima afectiunea cu voce tare dintotdeauna. Le spun copiilor, sotului, prietenilor apropiati. Partea ciudata este ca mama le spune copiilor mei toata ziua buna ziua ca ii iubeste. Si nu stiu de ce, dar simt repulsie cand o aud, ma enerveaza si imi vine sa ii zic sa nu le mai spuna. Mi se pare extrem de falsa si fortata.
NOU
Ontopic : nu
Offtopic : sunt curios daca mai e si altcineva aici care nu e sunat niciodata de propria mama.
NOU
eu te consider norocos.eu a trebuit sa-i fac scandal ca sa o fac sa inteleaga ca nu e normal ca la 34 de ani sa fii sunata aproape zilnic pentru tot felul de cacaturi si vaicareli.
NOU
@GrasuX: decât să te sune zilnic să te-ntrebe ce-ai mâncat și de ce ai mâncat aia și nu cealaltă, dacă ți-ai spălat hainele șamd, aș prefera să nu mă sune. Plm, am zis că-i fac orar cu caca-pișu-baie-sex-mâncare.
NOU
Mama nu ma suna niciodata pentru ca traieste cu principiul ca copilul suna parintii. Ultima data ii povesteam ceva, nu i-a convenit tonul meu, ne-am certat si tot ea : ” hai zi mai departe” . Dar ce kkt, sunt la raportul zilnic ? De 3 saptamani e silence total, il mai pune pe tata sa imi dea mesaje sa o sun, ca e suparata. Dar ea nu ar suna neam. Sa fie sanatoasa!
NOU
@Ariadna : pe sistemul asta functioneaza si mama cred. Am impresia ca bunica nu o suna niciodata. Intreb numai : din partea moldovei?
NOU
Nici măcar de ziua de naștere sau sărbători, pentru că “costă mult și oricum suni tu”… Niciodată n-a ținut un euro deoparte pentru un mesaj de “la multi ani!”
NOU
Citind comentariile concluzionez ca e ceva normal in familia tradițională a dacului liber sa nu își arate slăbiciunea zicand “te iubesc”.
NOU
Nope, niciodata.
Dovada de iubire este intrebarea “ce ai facut astazi la scoala?”…
Ii spun fiului meu cred ca zilnic. La fel cum ii spun si ca am incredere in el, ca ii voi fi alaturi mereu si oricand va avea nevoie, ca este in regula si sa fie trist, si sa planga si si si…
NOU
Sper ca generațiile care vin din urmă să fie mult mai sănătoase dpdv emoțional. Noi, cei născuți în ’70-’80, am avut de dus multe lupte, am fost privați de multe, și nu mă refer la chestii materiale. Unii susțin că ne cocoloșim copii, că vor deveni niște snowflakes narcisiști și “misecuviniști”. Eu zic că acești copii vor știi că sunt iubiți necondiționat și vor prinde aripi frumoase. Rămâne de văzut cum vor evolua.
NOU
La mine “te iubesc” a fost mereu sub forma de reproș :)) Cand făceam ceva nasol, primeam un eu te iubesc și tu ce-mi faci? Așadar, te iubesc este, la mine, despre cearta. Părinții mei sunt decretei, asa ca they didn’t know better, nu judec, sper sa profit cât pot de vremurile în care suntem și sa nu fac greșeli colosale în creșterea copchilului. Ce e drept, ma forțez sa ii zic ca o iubesc, ii arat prin tot ce pot, dar pe gură iese doar calculat. Working on it.
NOU
Nascuta in 87. Parintii nu imi amintesc sa imi fi spus decat mama cand am avut 17 ani si am facut o criza groaznica pt ca nu mai suportam sa ii vad cum se dustrug si ne distrug. In schimb strabunicii si bunicii imi spuneau asta constant si erau foarte afectuosi si cu mine si cu fratele meu. Cred ca de aceea suntem adulti functionali. Am doi copii si le arat si le spun constant ca ii iubesc. Eu cu sotul nu ne ferim sa ne exprimam afectiunea unul fata de altul, pe mama si pe tata tin minte ca i-am vazut o singura data ca s-au pupat asa foarte protocolar. Mna asta e. Au facut si ei ce au putut si cat i-a dus capul. Sincer nu stiu daca m-as fi descurcat mai bine in circumstantele lor.
NOU
Da. Am pățit. Avem multe lucruri în comun noi doi, chiar dacă nu ne cunoaștem personal. Născut în 74, Medgidia (chiar dacă ai fost cam în trecere pe acolo), ceva rock…
Inclusiv bătăile, certurile și morala de la părinți. Nu, la noi în casă nu s-a spus “Te iubesc”. Mie mi-a zis tata o dată, dar era beat și nu se pune.
Acum… nu pot să spun asta decât foarte rar și doar în intimitate. În rest, mă descurc cu combinație de tratament pentru depresie și ceva psihoterapie.
NOU
oh, un concetatean:) salut!:)))
NOU
Concetățean și cititor al blogului de prin 2007. Nu prea comentez, ce-i drept, sper să-mi fie iertată scăparea asta. 🙂
NOU
Nu țin minte să-mi fi spus că mă iubesc, dar nu asta mă interesa pe mine. Aș fi vrut să primesc aprecierea cuvenită atunci când o meritam, nu să spună “eh, oricum era treaba ta”.
NOU
Nici la mine nu se spuneau cuvintele astea, dar nu asta importă, ci faptul ca aveau grija ca nici faptele sa nu duca spre ideea ca ne-ar iubi cumva; au fost un cuplu din topor (de tip “Leana si Costel” ceva mai ferchezuit) desi profi (teoretic) ambii (unul coleg cu Țapu’ Vodă), iar huma profă la liceu, doar se lauda ca ea e pedagog, că draci, că laci, juca un teatru prea de telenovelă ieftina, facea poteci la toate bisericile si mânastirile si ne târa adesea dupa ea (pana am devenit major si mi s-a luat de tirania asta de Tanacu). Huma avea probleme la mansarda de cand ma stiu, taica-meu era mai mitocan, dar ceva mai rational; per total amandoi dadeau cu virgula, era de fugit de sub tutela lor toxica, dar unde dracu sa fugi cand erai la liceu. In fine, cel mai tare ne-a calcat pe cap si neuroni *uma, a carei disparitie acum doi ani nu ne-a afectat, decat in privinta deranjului succesiunii, lipseau niste actiuni/acte ce trebuiau facute de ea. Pana atunci traise de peste 10 ani in alta tara si lipsa ei fizica nu ne afecta, ba chiar era un mare beneficiu pentru noi odraslele. Apollo si toti Zeii s-o ierte pe tovarășa prof., ca noi nu avem de ce si cum s-o facem. C’est la vie.
NOU
Nu din Moldova insa cred ca e o chestie specifica oamenilor care au trait la tara, de mama zic. Au fost niste cutume adanc infipte in valorile lor morale si desi mama s-a mutat de la tara la oras la 12 ani inca are si acum faze de genul : la tara nu ridicai ochii din pamant in fata adultilor. Yeah right, hai sa ne ghidam dupa ce se intampla acum 40 de ani .
PS: si nici nu se deplaseaza din orasul in care e in a ne vizita, pe mine si nepot.
NOU
@GrasuX :Nu din Moldova insa cred ca e o chestie specifica oamenilor care au trait la tara, de mama zic. Au fost niste cutume adanc infipte in valorile lor morale si desi mama s-a mutat de la tara la oras la 12 ani inca are si acum faze de genul : la tara nu ridicai ochii din pamant in fata adultilor. Yeah right, hai sa ne ghidam dupa ce se intampla acum 40 de ani .
PS: si nici nu se deplaseaza din orasul in care e in a ne vizita, pe mine si nepot.
NOU
’77
o sa scriu fix ce au scris antevorbitorii mei: nu, niciodata.
si acum o sa plusez putin: nici macar nu am fost pupat sau imbratisat.. poate de vreo 2-3 ori cu ocazia zilei de nastere dar pupat (doar mama) si d-ala politicos pe ambii obraji
consecinte: am spus cuiva te iubesc direct in fata si uitandu-ma in ochii ei foarte aproape de 40 de ani.
in schimb imi terorizez fetita cu pupaturi pana ii inrosesc pielea de pe fata si o sa fac sa planga ca o zgarii cu barba
concluzie: spune-le celor pe care-i iubesti ca “ii iubesti”, n-ai idee cat conteaza si ce efecte poate avea pe termen lung
NOU
Ok, pentru familia creata cu miinile tale (și nu numai) te-ai educat sa te comporți într-un anume fel și îți iese, într-un mod natural.
Dar cu familia de origine? Cu frații reușești să ai aceeași dezinvoltura?
NOU
Da, de multe ori si diverse moduri ne aratau ca ne iubesc.
Tata, care era “o biata fecioara” intre 3 animale cu coarne ( 2 berbeci si un taur) era cel mai afectuos, dar si intransigent cand … na, cand trebuia.
Mama era mai tracasata si mai tafnoasa, dar cand se linistea devenea dintr-o berbeaca apriga o paine calda si pufoasa.
Maine ar fi fost ziua tatii, nici nu va inchipuiti cat de dor imi este de ei, duminica ne-am fi strans toti la masa si mama ne-ar fi pus in farfurie la fiecare doar ce ne placea.