Am văzut astăzi cea mai grasă copilă pe care am văzut-o eu vreodată. Erau la masă, la shaormărie la Voiculescu (care shaorma, btw, bleah, după ce că a venit sezonul şi are un gust de tot rahatul, azi am găsit şi două fire de păr pubian). Eu aşteptam cu nevasta să prestăm la 2 shaorme pe mal de mare la cazino, când am vazuto pe ea.

Stătea împreună cu un grup de fetiţe de vârsta ei, maxim 12-13 ani. Avea un spate lat cât toate colegele ei de la masă. Şi în faţă, o uriaşă porţie de pui pane, vreo 5-6 bucăţi şi un morman cât un stog de paie, de cartofi prăjiţi. Mânca hulpav, aplecată deasupra mesei. Mormanele de cartofi dispăreau in gâtlejul hămesit ca într-un vortex de antimaterie. Puii işi lepădau oasele ronţăite într-un ritm ameţitor. Îi trosneau oasele de pui în dinţi de se auzea de la tejghea unde stăteam la coadă. De fapt asta mi-a atras atenţia. Halul în care mânca.

Pur şi simplu am rămas amândoi împietriţi. E absurd, cel puţin din punctul meu de vedere, că nişte părinţi pot asista la distrugerea fizică a propriului copil, fără să ia nici un fel de măsură. Absurd şi inadmisibil. Înţeleg că suntem ocupaţi, că nu avem timp, că viaţa este grea. Dar sunt copiii lor! Ei i-au dorit. Ei i-au adus pe lume, nu s-au cerut ei să vină.

Oare ei nu realizează că se fac vinovaţi practic de uciderea propriului copil?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.