Scris de Tsarina Vitrics

Femeia asta era o femeie frumoasă. Purta haine elegante, rochii, fuste, bluze, totul asortat și feminin, totul făcut pe comandă. Chiar și pantofii cu tocuri cui de minim 10 cm. Pentru că această femeie avea picioare superbe. Pe care încă le mai are. Picioarele, ochii și râsul. Atât a rămas din ceea ce era pe vremuri femeia alintată de toți cunoscuții Păpușa.

Acum Păpușa are picioarele murdare, umflate, cu unghii negre, e îmbrăcată într-un capot tras peste o pijama soioasă, miroase nu chiar urât dar ca un om căruia i-ar trebui un duș. Mă uit la ea și o întreb “De ce nu faci și tu un duș?” Îmi răspunde, vizibil rușinată, lăsând ochii în jos a oboseală “-E, ce ai tu cu mine?”.

Așa e, nu prea am ce să am pentru că mai ales nu prea am ce să îi mai cer. Descrierea din primul paragraf, destul de succintă, e o poveste care mi s-a repetat mereu și pe care am putut-o confirma cu poze. Atât.

Când am cunoscut-o eu pe Păpușa, ea era deja casnică, gătea prost și doar din obligație, făcea curat și mai prost și doar după lungi insistențe. Era mereu critică, niciodată nu îi convenea nimic, toată lumea era prea needucată și prea țopârlancă pentru cum și-ar fi dorit ea să fie.
Firește, ce poți face cu un astfel de om, la prima vedere? Poți să îl cerți, poți să te amuzi, poți să te scârbești. Dar dacă acestea nu reprezintă opțiuni, începi să te uiți mai atent. Începi să cauți motive.

Și așa afli că această femeie e deja cu un pas dincolo de oglinda care separă lumea noastră, a normalilor, de cealaltă, a celor cărora nu le pasă de nimic. Nu din răutate ci pentru că structura lor interioară e măcinată încet de ceva mai grav decât cancerul: Alzheimer. Nu există comparație dar, doar ca idee, de cancer te mai vindeci, de Alzheimer niciodată. Până acum nimeni nu a reușit să se vindece de așa ceva.
Când auzim despre câte un bătrân că are Alzheimer oftăm și trecem mai departe pentru că ni se pare ceva firesc. Doar că nu e. E adevărat că toți îmbătrânim dar nu despre îmbătrânire e vorba aici. Din acești oameni și mai ales din această femeie, viața se scurge cu picătura chinezească direct în creștetul membrilor familiei ei.

Privește în gol, mai mult de jumătate din zi, dacă se apucă să facă ceva abandonează acel lucru pe la jumătate – spre disperarea soțului ei care nu înțelege că soția lui nu mai e soția lui și că nu e rea ci pur și simplu creierul ei o trădează la nesfârșit- și unicul lucru care mai aduce o scânteie în ochii ei sunt niște telenovele ieftine pe care abia le înțelege, deși sunt în limba ei maternă și vizitele fiicelor ei. Prea rarele vizite ale fiicelor ei copleșite de durere văzând o epavă tăcută care atunci când vrea să râdă pentru că mai deslușește câte ceva amuzant în conversațiile chinuite pe care fiicele ei încearcă să le aibă cu ea, izbucnește necontrolat în plâns.

Să nu mai știi adresa e trist. Să nu mai știi, mecanic vorbind, să râzi iar corpul tău să răspundă cu acțiunea inversă , e tragic.
Ochii ei sunt slab animați și uneori, dacă nu ești atent, ai zenzația că pici într-un lac maro. Privește cu blândețe și uneori își mai amintește că trebuie să te iubească și te îmbrățișează așa cum crede ea că te îmbrățișa cândva. Deși atunci când era tânără probabil că era exact opusul.

Amintirile dispar în ordine invers cronologică. Își va aminti și va râde cu plăcere (un râs care îți rămâne pe cortex și-l păstrezi acolo cu sfințenie, îți vine să scoți telefonul s-o filmezi) de lucruri de acum 28 de ani, în detaliu. Dar nu va ști pentru nimic în lume ce a făcut ieri.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.