Lucruri pe care le fac oamenii cu ADHD și care poate vă deranjează

Mă gândesc demult dacă e oportun să scriu ceva, nu știu, nu o carte, că nu sunt capabil să o termin, dar măcar un articol mai detaliat despre ce înseamnă ADHD pentru noi și cei de lângă noi și despre cum puteți trăi frumos lângă o persoană care are așa ceva. Bine, dacă vorbim despre o relație, cel mai important e să găsiți un om care să vrea să stea lângă voi și să vă înțeleagă chiar dacă păreți doar ciudat, cu hachițe și crize de nervi fără sens. Dar, poate, asta e mai greu, nu știu. Poate am fost eu mai norocos, că bani sigur nu am avut.

Anyway, e o grămadă de material de genul pe interneți. Nu neapărat în mainstream media, nu neapărat în cea românească, pentru că, în românia, încă e considerat ceva rușinos să ai așa ceva, doar nu ești nebun, nu? Dar, de existat, există, și de calitate, și nu, și păsărici care caută atenție și confirmare, și oameni care știu despre ce vorbesc. Eu nu știu dacă am căderea de a vorbi sau de a da sfaturi despre asta, cel mai probabil nu, dar pot doar să vorbesc despre lucrurile prin care am trecut o viață, gândindu-mă doar că sunt blestemat și atât, ca să aflu, la apusul vieții, că nu sunt singur, că e ceva comun, că suntem mulți așa și că, dacă lucrezi la asta, poți să îți ameliorezi viața și stările.

Unul din lucrurile care îi deranjează pe cei din jur este că oamenii cu ADHD par fără sentimente. Nouă nu ne e dor de oameni, locuri, lucruri așa cum vă e vouă. Sincer să fiu, nici nu știu cum vă e vouă sau ce simțiți voi când vă e dor, pentru că eu nu am simțit niciodată asta. Pot, sigur, să imit faptul că mi-e dor de ceva sau de cineva, pot vorbi, din ce am învățat, de-a lungul timpului, pot să îi șoptesc iubitei că mi-e dor de ea. Dar cum este senzația, nu știu. În limbaj științific, chestia asta, în engleză, se numește object permanence. Nu știu cum îi spune în română.
Mai explicit, dacă nu ești lângă el, pentru un ADHD-ist nu mai exiști. Timpul trece oricum extraordinar de repede, mai ales după o vârstă, pe care cred că am atins-o. Și trec zile, luni, poate ani, dar este absolut irelevant, pentru că, pentru mine, tu ai plecat ieri. În același timp, dacă te întorci, pentru mine e ca și cum nu ar fi trecut niciun fel de timp între. Nu simt nevoia de adaptare, să o luăm de la zero sau ceva. Faci parte din bula mea, cercul meu, continuăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Fun fact, eu nu salut niciodată dacă caut vreun om pe messenger, whatsapp, telegram, pentru că o consider o legătură neîntreruptă între mine și respectivul, e ca și cum am sta în aceeași casă, în camere separate. Și mă enervează când respectivii mă caută și încep ca pe mail Salut, ce faci, bine, sănătos, alea?

Cum am zis, poată părea răceală sau indiferență, dar nu e adevărat, nu este răceală, vă iubim, ținem la voi, ne placeți. Doar că, cât timp nu sunteți lângă noi, creierul nostru vă îndosariază pe undeva și vă lasă în cold storage. Iar faptul că, după atâția ani, am înțeles asta și de ce se întâmplă, pentru mine a fost un miracol, pentru că întotdeauna am crezut că, de fapt, sunt nebun, un fel de Dexter schizoid, care nu simte nimic pentru nimeni. Nici nu vă imaginați cât de îngrozitor este. Cert este că, dacă ne revedem după mult timp și mă vezi că sunt fericit și că sunt vorbăreț cu tine, înseamnă că, cu adevărat, mi-ai lipsit și cu adevărat mă bucur foarte mult că te văd. Doar că, pentru mine, e ca și cum ne-am fi văzut ieri, sau acum o oră.

Un alt lucru deranjant la o persoană cu ADHD este impulsivitatea extremă și intensitatea emoțională care poate speria și îndepărta oamenii. Dacă un ADHD a decis că poate să îți spună că te iubește, înseamnă că, cu adevărat te iubește și, în felul său, te va iubi până la moartea lui. Dar asta nu e atât de deranjant cum este impulsivitatea. Toată viața m-am luptat cu asta, neînțelegând de ce sunt așa, de ce efectiv crăp dacă nu fac atunci, pe loc, ce vreau, dacă nu îmi cumpăr ÎN ACEL MOMENT chestiile pe care le vreau, altfel leșin și o iau razna. Dar dacă impulsivitatea s-ar manifesta doar așa, ar fi minunat, dar se manifestă ÎN TOATE aspectele vieții. Faptul că îi spui șefului care te-a enervat Auzi, mai dă-te-n morții mă-tii de prost, mă cac pe jobul tău nu e nimic ieșit din comun. Sau Hai să plecăm la mare. Nu, nu luna viitoare, nu mâine. Acum. Și ne urcăm în mașină și ne ducem la mare. Poate părea funny, la început, când trăiești lângă cineva de tipul meu. Dar, după câțiva ani, îți cam vine să îl împuști și să fugi în lume. (Aici ne referim la primul paragraf) Pentru că evident că ți se ia ca toată viața să fie formată din decizii luate pe loc, care trebuie și îndeplinite pe loc, că altfel moare omul.

Nu mai zic de exploziile emoționale, care pot fi nervi, de fapt, în majoritatea cazurilor sunt nervi, pentru cele mai mici chestii, chestii care altor persoane li se par insignifiante și deloc de băgat în seamă, dar care, pe noi, ne urcă pe pereți. Iar reacțiile sunt, cumva, chiar urâte, exagerate, vulcanice și poți părea foarte ușor sărit de pe fix.

Pe de altă parte, creierul unui ADHDist funcționează în alți parametri decât un creier normal, este într-o continuă agitație și calculează, calculează încontinuu și oferă outputuri către nicăieri, pentru că totul se petrece în background și nu este ceva conștient. Asta pe lângă gândurile obișnuite, minim pe 2-3 pplanuri simultan, melodia care cântă singură în cap, melodia pe care o fredonezi doar mișcând limba în gura închisă și melodia care îți cântă în boxe. Dar rezultatele astea se traduc, întotdeauna, în intuiții care devin realitate în majoritatea cazurilor. De mulți ani mă bazez pe intuiție în multe din acțiunile și deciziile pe care le iau. Dacă nu îmi place un om, prima oară când îl văd, nici măcar nu mă chinui să înțeleg de ce sau să îmi schimb părerea. Am învățat că, în 100% din cazuri, am dreptate și că omul respectiv are ceva greșit în el. Creierul meu a remarcat asta și a notat undeva, doar că nu știu să traduc rezultatele.

Despre cât de greu ne vine să suportăm refuzurile, romantice sau nu, despre cum suntem afectați în fiecare zi de contrastul unui Dunning-Kruger, despre cum tot timpul creierul ne șoptește că nu suntem buni, că suntem urâți, că lumea nu ne place și că toți din jurul nostru s-au săturat de noi, poate altă dată.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt