Internet legat de pat

Scris de Nea Ilie de la Scularie

Care știți cine e Mișu, norocul vostru; care nu…, God Jul!
V-am zis că n-are noroc la mașini. Da’ nici la femei. De când a lăsat-o pe suedeza aia cu fengșuiurile ei cu hamsteri și purcei a tot căutat săracul o fată care să-l înțeleagă și cu care să-și împărtășească gândurile, pe care s-o iubească și s-o alinte și cu care să se simtă și el bărbat, că deh, are și el o vârstă de-acum, nu se mai poate spune că e un începător. A mai venit pe la noi ba cu o fetișcană de pe la Philadelphia, ortodoxă din cap până-n picioare care s-a înroșit toată când a ieșit ăl’ mic al meu în puța goală pe prispă, ba cu o mulatră de pe la Boston care râdea ca scrofița când ne-apucam la vorbă în românește…
– What kind of stupid spanish is this? – zicea ea amuzată și încerca să pronunțe “fac bine” după care râdea așa ca sfecla…
În fine, ce s-o mai lungim, Mihai al nostru era din ce în ce mai abătut că nu-și găsește și el un suflet pereche. M-a rugat să-l inițiez în “astea cu internetul, bre, unchiule, că unii își găsesc fete pă internet”. I-am zis că e greșit ce face el, uitând că eu și nevastă-mea ne-am cunoscut pe un chat și i-am împrumutat calculatorul lu’ ăla mare al meu – că și-așa începuse perioada examenelor de sfârșit de an și nu mai avea timp de Heroes. Așa începu Mișu al nostru să dea cu clicul. Știți că unii confundă iconița de IE cu internetul. Eh, nuuuu, Mișu al meu îi spunea la tot calculatorul “internet”.
– Cu ce să șterg bre ecranul la internet? – zicea el. Începuse să-i placă. O rărise și cu vizitele pe la noi, trebuia să-l sun eu să-l scot din casă:
– Hai bă, pixel, mai scoate și tu capul din bârlog să te vază coconetul că cine știe de unde sare iepurele. Lasă “internetul” că nu așa te însori.
Și-mi dă un telefon acum vreo două săptămâni să-mi spună că se duce prin Maryland la nu-știu-ce întâlnire de români și românce, seară de dans și ceai verde, că dacă vreau să vin și eu cu doamna.
Zic…
– Bă fluturoi, uite ce e, noi avem deja vreo 3 țânci acasă, nu ne mai încurcăm cu polenizatul încrucișat, mergi sănătos, ne dai de veste dacă te însori, succes, pa și pu, la revedere. Vezi când ai timp, adu-i lui Ion calculatorul că a început să mă întrebe de el.
– A, da bre unchiule, nu prea l-am mai folosit că îmi tot apare un pătrat de-ăla cu una în țâțele goale și nu pot să-l închid, e pe-aici prin casă, dacă-l vrei știi parola de la intrare, vino și ia-l că eu plec în Maryland.
– Nu, bă Ron Jeremy, lasă că mi-l aduci tu când te întorci, drum bun, succes, alea alea.
Și ca un ultim sfat îi spun așa ca de la un om mai bătrân la unul mai tânăr:
– Coiță, ia-ți și tu pantofi cu vreo 4 numere mai mari și-i umpli cu burete în vârf, că fetele se uită la lungimi.

Primesc un mms la vreo 3 zile cu un selfie de-al lui cu o cucoană bine coaptă, buzoasă dar bine desenată, un pic mai aproape de vârsta mea decât de-a lui, căreia din poză i se vedea curul ca pragurile la Ferrari. Dar nu m-am băgat, și nici măcar nu i-am răspuns. Că poate o ia acasă și cum are ăsta veceul în curte, cu curul ăla lăsat îi mătură toată grădina.
Mai trec vreo două zile, ăsta mare mă tot bătea la cap:
– Tati, am luat 98,7%, mi-ai promis că începem cursurile la fotoșop.
E șmecheruț, știu eu ce urmărește el, dar deh, e calculatorul lui, din banii lui, hai să i-l aduc acasă.
Și-i dau mesaj lui Mișu: “internetul”.
La vreo câteva ore primesc tot un mesaj: “legat”.
Și-mi zic în gând… Păi o fi bă legat, cum zici tu, dar mă bate ăsta mare la cap.
Ne-am luat cu treabă, am făcut și-o mică excursie prin munți cu puștanii, au uitat de calculator.
Acum câteva zile în urmă stăteam cu a mea pe prispa din spate la cafea. Dimineață, nici 7 nu era. Când deodată aud niște tropăituri la prispa din față și țârâit la sonerie. Mă ridic ușurel că eram pă nepișatelea și dau să deschid ușa când năvălește Mișu speriat și răvășit cu o pereche de AZP-uri bleu-jardin pe el și cu o geacă de iarnă pe deasupra.
– Ce-i cu tine bă, cârtițoiule, te-ai trezit prea devreme și-ai uitat să-ți tragi nădragii pe tine?
– Nu bre, unchiule, zice el gâfâind și se reazămă de jilțul de la intrare.
– Și ce-i cu tine îmbrăcat așa? Ai jefuit armata Tahiti-ului? Și cu geacă? Sus ț’ă frig și jos ț’ă cald?
– Nu bre, unchiule, stai că-ți zic, dă-mi și mie niște apă…
– Ia la mama, zice doamna mea și-i întinde o cană pe care o bea săracul Mihai pe nerăsuflate și i-o întinde cu semn că mai vrea una.
– Păi bine bre, unchiule, sare el la mine, eu ți-am dat mesaj și n-ai venit să mă salvezi…
– Ce mesaj Mihae, că ultima oară când ne-am conversat ți-am zis să aduci calculatoru… Mă rog, “internetul” cum îi zici tu.
– A da, am și uitat, păi nu bre unchiule că eu ți-am trimis mesaj că eram legat.
– Cum bă legat?
Și-aici se așează așa ostoit pe fotoliu și începe să ne povestească el cum în Maryland a cunoscut-o pe Gina. Doctoriță. Aia din poză, cu curul tăvălug. Că cică are doar 35 de ani — deși eu i-aș da mai mult că nu dau de la mine — și că s-au împrietenit și-a adus-o acasă unde de aproape o săptămână îl ține legat de pat și-l călărește ca pe calul lui Winetou.
– Uite, bre, unchiule ce-am pă mine… și-și desface geaca și sub ea nu avea decât niște bretele roșii legate la budigăii ăia culoarea apei din Caraibe. Abia ce-am scăpat, nu mai vrea să plece…

Eu cu doamna râdeam de ne tăvăleam, el își spunea oful în continuare.
– Nu râde unchiule, că nici omletă nu știe să facă…
– Lasă bă că ți-a bătut ouăle bine…
L-am îmbrăcat cu ceva de pe la mine deși e cu vreun cap mai înalt și l-am dus acasă cu scopul să-mi iau și calculatorul. Când am ajuns, Gina dădea cu aspiratorul. Cu părul strâns coc, cu o bluziță galbenă pe ea și-n blugi. Și-i dau un cot lui Mihai:
– Hai bă, Mișule, că e fată hospodară… Eu am crezut că e vreo nimfă de-aia cu manta de piele și bici cu noduri de rafie.
Când ne vede, Gina oprește măgăoaia și i se adresează cu un glas de prepeliță părăsită:
– Mihăiuț, când ai plecat? Am vrut să-ți zic să iei și tu pâine că nu mai avem…
După care întinde mâna la mine îndrăzneață:
– Doctor Gina Popescu!
– Sărumâna, zic, ne scuzați c-am întârziat, eu sunt vaccinat deja…
– Ah, nu! zice ea pițigăiat, eu sunt doctor în științe sociale…
Pregătise micul dejun pe un platou cât roata de belaz, ceiuț cald, ne-a așezat la masă și ne-a servit pe rând – întâi lui, apoi mie – cu un meticulos mod de aranjare a fiecărei furculițe, cu șervețelele atent aranjate perpendicular pe axa mesei… Am stat un pic de vorbă și l-am lăsat pe Mișu cu speranța că știe doamna doctor cum să-l îmblânzească.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.