Cât de incluzivă este limba română

Citeam ieri despre niște știri din Iran, unde, în continuare, oamenii luptă cu regimul musulman, iar bărbații mor pentru libertatea femeilor lor și, nu știu cum mi-a venit în cap cuvântul soție, legat, desigur, de femei și ocupația mea din acel moment.

Cât de frumos și de incluziv este acest cuvânt. Soție. La fel și partenerul său, Soț. Cât de respectuos este pentru femeia familiei, câtă prețuire îi acordă, fiind, practic, însoțitorul de drum al partenerului, soțul. Până și originea sa este de asemenea natură, venind din latinescul socia, însemnând asociat sau, prin extindere, prieten.

În majoritatea limbilor europene, denumirea soției este o determinare a sexului sau a legăturii dintre soți. Wife vine de la wyf, femeie. Esposa este din latinescul spondere, a lega, cu extensia și de cătușe. În croata, ceha si inca vreo câteva este Supruga/ha, o extensie a bărbatului, care este supruh. În olandeză este vrow, provenind, evident, din germanicul fraw, care este femininul lui stăpân.

Nu am vreun scop, neapărat, pentru aceste rânduri. Remarcam doar frumusețea limbii române și cât de elegant subliniază excelența unei căsnicii de-a lungul vieții, drumul pe care merg împreună cei doi însoțitori și egalitatea dintre ei. Parteneri peste timp și peste ani, egali în drepturi și responsabilități, protejându-se reciproc de avatarurile vieții, de greutăți și coșmaruri.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt