Contul meu
Am împlinit 18 ani în 1992. Un an de rahat, cam ca mai toți anii de după revoluție, totul se prăbușea în jur, nimic nu se construia, nicăieri, ieșea la suprafață, din ce în ce mai mult, nivelul real de abrutizare a populației îndobitocite de foame și comunism, atâția ani. Îi vedeți acum ca pensionari vânjoși, ne vând pesedeului de 30 de ani.
Nu prea aveam mari motive de bucurie, nu aveam vreo viață cine știe ce fericită, aș putea spune dimpotrivă. Așteptam majoratul meu cu sufletul la gură, toți colegii mei din liceu își făcuseră petreceri super cu această ocazie, gata, deveniseră adulți, mergeau altfel, priveau altfel totul, erau priviți altfel, viața ni se schimba în fața ochilor. Abia așteptam petrecerea mea de ziua mea, eram sigură că părinții mei îmi pregătesc o surpriză majoră și că voi sărbători primul eveniment major din viața mea.
Cam cu vreo 2 săptămâni înainte de ziua mea, m-am certat cu maică-mea, nu mai țin minte de ce, oricum, pentru mine, să fiu certat pentru ceva era obișnuința zilnică, de abia scăpasem, de vreun an, de bătaia zilnică pentru cine știe ce greșeli reale sau imaginare.
Dar cearta asta a fost mult mai brutală și nu înțelegeam exact de ce, că nu făcusem nimic îngrozitor, nu beam, nu fumam, nu umblam brambura, eram adolescentul model care stă în casă, învață, are grijă de frații săi, face mâncare, spală rufe, face curat, dă o mână de var etc. Și, brusc, pică lovitura de trăznet. Am fost anunțat, tam nesam, că, în ziua în care împlinesc 18 ani, să îmi fac bagajele cu ce am și să plec din casa lor.
Vă zic, stăteam într-un colț și nu îmi venea să cred că mi se întâmplă așa ceva. Oare visez, e un coșmar, dorm și trebuie să mă trezesc, de ce mi se întâmplă așa ceva? În timpul ăsta, o auzeam pe maică-mea cum îmi zugrăvea viitorul, cum o să ajung pe străzi, o să dorm pe sub poduri, cu aurolacii, așa cum merit, pentru lipsa de recunoștință pentru că m-a făcut și nu m-a abandonat la naștere, așa cum îi ziceau ei toți și ce dreptate aveau.
Noaptea de dinaintea zilei mele de naștere a fost îngrozitoare. 3 decembrie. Afară era frig, încă erau iernile nasoale, ningea. Nu aveam niciun ban, nu știam nimic, nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam niciun prieten la care să mă duc, toți eram săraci, în apartamente mici și înghesuite, cine să te primească unde?
Am analizat toată noaptea unde aș putea să mă duc să stau pe timpul nopții, calculasem că aș putea rezista în gară, câteva zile, până când încep să se împută hainele de pe mine, de mâncat mă încurajam că se găsesc resturi mai puțin stricate prin spatele restaurantelor, poate găsesc undeva să muncesc la descărcat chestii, deși era foarte greu, nimeni nu angaja pe nimeni, nicăieri, dădeai șpagă să prinzi un job, inclusiv la privat, dar ce mă fac după ce se prind paznicii din gară că sunt homeless și put?
Podul Grant era o opțiune pentru mine, sub el, la marginile pilonilor, erau niște intrânduri unde mă gândeam că ar fi destul loc să dorm și relativ ferit de vânt. Altul nici nu îmi venea în cap și știam că, în canale, nu ai acces decât dacă cunoști pe băieții care stăteau acolo, pentru că nu orice canal este canal de țevi de căldură.
M-am trezit, pe 3 decembrie, după vreo 2 ore dormite și stăteam pe marginea patului, îngrozit de viitor. A venit cea care m-a născut și m-a anunțat, scurt, că cadoul meu pentru ziua mea este că nu mă dă afară din casă, cel puțin nu acum. Îmi e rușine, acum, gândindu-mă cât de recunoscător am fost și ce umilință am primit de la cea care, iată, îmi dăduse viață.
Au trecut anii, am uitat, am trecut peste, încă o rușine pe daibojul vieții mele, încă o umilință, încă o lacrimă înghițită.
Dar, din asta, am rămas cu o teroare. Frica de a ajunge atât de sărac și fără posibilități încât să ajung să dorm sub un pod. Și acum, după atâtea zeci de ani, e cea mai mare frică a mea, bate până și nictofobia pe care o am tot datorită copilăriei minunate, în care eram pedepsit prin închiderea în debara sau baie, pe întuneric deplin, ca să meditez la greșelile mele și să aștept, plin de teroare, bătaia care se cerea, conform tradiției. Mă puneam pe burtă și încercam să văd prin liniuța de lumină care venea pe sub ușa. Eu, când închid ochii, pe întuneric, văd tot acea luminiță.
Poate, odată, o să vă povestesc și cât de nasol te simți, ca adolescent, să ți se blesteme copiii pe care nu îi ai, pe motivul că ești atât de rău încât meriți. Doar așa, de gest, din fericire, sunt ateu și nu am nici măcar cea mai vagă credință debilitantă.
So, aveți vreo frică înfiorătoare, la nivel de teroare?
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Frica de singurătate.
NOU
Cam toti am trait asta in anii ’90. Si mult dupa, din anumite puncte de vedere. Cand am inceput sa prind cheag, prima chestie care am vrut s-o fac a fost sa-mi cumpar casa mea. La tara, sa am si ceva teren, sa am unde sta si sa nu mor de foame, in caz de ….. orice. Poate d-aia vor romanii sa detina casa proprie, din cauza abuzurilor din copilarie. Sunt traume care nu se sterg in curand, chiar daca le mascam si incercam sa nu le dam mai departe copiiilor nostri.
NOU
nu-mi vine nimic în minte pe moment, deci nu.
Holy shit!
pe zice ce trece ajung tot mai mult la concluzia că am avut o viață, cu tot cu copilărie și adolescență, al dracului de minunată.
NOU
Exact! Ai pus punctul pe I. La fel si eu, incep sa cred ca am fost unul dintre norocosi. Ai mei se chinuiau sa ne dea tot ce aveam nevoie ca hrana si haine si chiar reuseau. Nu aveau prea multi bani (prima mea bicicleta mi-am luat-o singur dupa ce m-am angajat) dar in rest au facut totul pentru noi si nu ne-au tratat rau. Am avut si noi scandaluri, ca orice familie, dar nu-mi amintesc sa-mi fi spus vreodata ai mei sa plec de acasa. Nici nu s-a pus problema. Indiferent cat de rau se descurcau cu banii, aia era. Eram impreuna la bine sau la rau.
NOU
Am plâns. Nu înțeleg cum poți da viața cuiva și apoi sa ii reproșezi asta.
Frici înfiorătoare, nu știu, probabil sunt undeva adânc îngropate in suflet ca niște demoni a căror respiratie le-o simți in ceafa, dar pe care încă nu ii vezi.
N-a fost roz, dar a fost ok, se putea mai bine, dar putea fi mai rău.
NOU
*stii tu dupa email dar nu am chef sa scriu numele cu care comentez de obicei
Toata copilaria mi s-a spus ca seman cu el, fizic, sormea cu ea. El era tot ce uram in lumea asta, ea era tot ce iubeam si admiram mai mult, tot ceea fara de care nu puteam sa traiesc. De fiecare data cand auzeam conversatii benigne in familie in care se aducea vorba despre asta voiam sa urlu. Pana si acum dupa zeci de ani in care niciunul dintre ei nu mai e urasc sa ma gandesc la asta, de fiecare data cand beau alcool undeva intr-un colt al mintii simt vina, frica, rusine, dezamagire. De fiecare data cand fac ceva gresit, cand nu incerc destul de mult, cand ma apuca delasarea, ma sufoca frica de a fi ca el. Am gresit multe cu copiii mei deja, chestii mici, mari, nu stiu, dar un singur lucru le repet continuu, nu semeni nici cu mine nici cu celalalt parinte, tu esti tu, unic, imperfect, grozav in ochii mei. Tu si atat.
NOU
Off mai, e asa de trist cand aflu ca oameni care imi sunt dragi n-or scapat nici ei de abuzuri. Tu ai mai sugerat din cand in cand chestiile pe care le-am citit mai sus, dat tot mi-a dat o lacrima si m-a durut sufletul putin.
Pe mine, de la 14 ani ma amenintau ai mei ca daca la 18 ani nu am serviciu sau nu am reusit la facultate ma dau afara din casa in curul gol. Poate din cauza batailor si a altor amenintari duse la indeplinire i-am crezut. Si am trait cu teroarea aia patru ani pana am reusit sa intru la facultate. Noroc ca am avut bursa, ca dupa un semestru deja ai mei nu-mi mai trimiteau bani.
Lasa ca ai ajuns bine, iubesti si esti iubit, ai rupt lantul asta al abuzurilor si durerii.
NOU
Iuliana, nu știu dacă vei vedea mesajul meu, dar vreau să-ți spun că mă regăsesc atât de bine în anumite aspecte relatate în blogul tău, parcă sunt situații trase la indigo. Cred că noi, foștii copii neiubiți, am dezvoltat o altfel de empatie. Eu sunt hipersensibilă la tot ce înseamnă un potențial abuz asupra unui copil, indiferent de natura lui. Triggerele astea mă vor urmări toată viața.
NOU
Ma uit in urma si trebuie sa fi fost deprimat ani de zile. Habar n-aveam pe atunci ce e depresia. Iar eu am o mama cum nu au multi, insa care nu avea cum sa faca mai mult decat permitea viata acelor ani. Am supravietuit ani de zile cu o farfurie, o cana de tinichea si apa la frigider, si mergeam pe jos la munca pentru ca nu imi permiteam transportul public (dar ce fiziq!). Doamna Ensi m-a invatat din nou sa rad, si dupa aproape 20 de ani inca o mai face.
Sunt oameni care astazi au ajuns din nou sa doarma sub poduri, scosi cu brutalitate din viata lor de zi cu zi. Nici macar nu imi pot imagina cum ar fi, chiar si numai sa ma intorc la acei ani ’90 cand cersitul pentru mancare ajunsese o optiune din ce in ce mai viabila.
Dar draga Arhi, cred ca tocmai de aceea astia ca noi, si am niste comentaci de pe aici in minte, nu vor ajunge niciodata sa doarma sub un pod.
NOU
Daca mai tine cineva minte, sunt cel care a scris articolul cu “Bataia e rupta din rai”. Cea mai mare frica este si acum ca ar putea tatal meu sa isi loveasca nepotul, adica fiul meu, care a facut abia 3 luni acum cateva zile. Ma uit la el cum imi zambeste, ma gandesc tot timpul cum as putea vreodata sa il lovesc, cum as putea trai eu cu gandul ca l-am lovit.
Lasand asta la o parte, la prima vizita a parintilor mei sa isi vada nepotul, l-am tras pe taica-meu intre 4 ochi in alta camera, unde l-am anuntat ca daca doar am impresia ca s-a uitat urat la fiul meu, nu o sa ii mai gaseasca niciodata careva ramasitele. Cred ca s-a socat asa de tare incat il vedeam cu lacrimi in ochi de fiecare data cand il lua pe nepot in brate. Sper ca va ramane asa si pe mai departe.
NOU
exagerezi
NOU
@pedalierul – ai si ceva argumente? sau ai scris doar ca sa te afli in treaba? In mod normal nu ti-as raspunde, dar se vede dupa comentariu cum arata un ‘puiul mamii’ care habar n-are pe ce lume traieste. Sunt oameni (si nu e vorba doar de Arhi sau de mine) care au trait niste traume ce nu pot fi descrise in cuvinte, cand un copil de 10-12 ani isi doreste sa moara si cauta o metoda sa se sinucida care sa functioneze din prima, ca altfel iar mananca paie si bataie… dar vine un neica-nimeni si iti spune ca ‘exagerezi’, ca un viteaz al tastaturii ce esti!
NOU
Dacă tot îi permiți tatălui să vă viziteze și să îți țină copilul în brațe, nu îl umili. Pe mine m-a șocat cinismul cu care ai povestit.
Omul ți-a zis că exagerezi, nu te-a jignit.
NOU
Am avut o copilărie de rahat, cu părinți abuzivi atât fizic, cât și emoțional, dar ce ai trăit tu e din categoria hardcore. Acum, ca adult, cum e relația cu mama ta? Că eu n-am reușit să iert, chiar și după ani de terapie. Cea mai mare frică a mea este frica de neiubire. Că am fost un copil neiubit, transformat într-un adult fără iubire de sine. Totuși, am resurse infinite de iubire pentru copiii mei. Cercul vicios al abuzurilor s-a oprit la mine, deși, de multe ori, și eu greșesc in fața copiilor mei și simt că nu sunt o mamă demnă de iubirea lor. Că “niciodată nu voi fi suficient de bună” – chestia asta mă bântuie din copilărie.
NOU
@Deea – am avut o copilarie similara cu a ta iar partea de abuz fizic (uneori dusa la extreme), nu are rost sa dau detalii dar m-a marcat multa vreme – sfat pentru cei in aceasta situatie, faceti sport. Karate, sala, alergare,inot orice – va reveniti pe deplin cu timpul, emotional, incredere si stima de sine. Strict legat de parinti, tot timpul am incercat sa ii inteleg si sa vad ce a fost in mintea lor de s-a ajuns la ce s-a ajuns uneori. Unele iertabile, altele nu, dar in final intr-un punct al vietii am decis sa ii iert complet. Dar complet, fara rezerve. Am decis ca ce au vrut ei sa faca a fost sa ma educe si sa ma creasca cum au putut si cum au stiut ei mai bine. Ca pana la un punct totul a depins de ei, dar ca din acel moment in care am decis ca nu are sens sa ma consider o victima si ca ma descurc singur, am realizat ca de fapt totul depinde de mine, indiferent ce a fost in trecut. Ca bagajul de experiente si cunostinte acumulat e de fapt fundatia mea, si ca nu depinde decat de mine sa fie bine.
NOU
Asemenea povesti de viata ma lasa, de obicei, pe “no comment”. N-am fost “baiat de bani gata”, ai mei n-au fost nici activisti de partid sau securisti pe vremea comunistilor, nici oameni de afaceri dupa Revolutie. Si-au vazut de serviciu si de casa, cum se zice. Si de ce mi-as screme mintea sa-mi amintesc vreo cearta, cand imi amintesc atat de bine cum imi citea tata, in fiecare seara, din Jules Verne sau Karl May? Sau cum imi facea maica-mea toate mofturile? Sau cum imi facea sora-mea temele, iar eu bateam mingea pe-afara? N-am fost un copil rau, dar nici vreun ingeras. Am perceput libertatea in felul meu. Incepand cu prima zi de scoala de dupa Revolutie, respectiv prima zi a trimestrului al doilea din clasa a sasea, am refuzat sa mai invat la materiile care nu-mi placeau si am inceput sa chiulesc la orele care nu imi placeau. Pana atunci, luasem numai premiul I, cu 10 pe linie. In liceu, am luat-o razna cu bautura. Ma gandesc uneori ca, daca as bea acum cat ajunsesem sa beau pe-atunci, probabil as muri in cateva zile. Imi amintesc de o vineri, dintr-a zecea, cand am chiulit la prima ora si am baut o sticla de Rasputin, dupa care am venit si am dat teza la romana. 10, pentru originalitate, ca sa-l citez pe prof. Cam asta eram. Vindeam casete si tricouri metall pe care mi le furniza un var mai mare, care lucra la Nadlac. O ardeam “lone wolf”, si mi se dusese buhul ca merg la curve. Nici nu le bagam in seama pe alea din liceu. Nu dadeam si nu mergeam la “bairamuri”. N-am vrut sa merg nici la banchetul de sfarsit de liceu, chestie la care au mai achiesat cativa revoltati, dar ne-a amenintat haita de profa de mate ca nu ne lasa sa intram in bac. Ea organiza banchetul, de ani de zile, la acelasi restaurant, cu care avea un deal, probabil. Majoratul meu a fost in 1995. Mi-a trimis var-miu cateva sticle si cartuse. Mi-am invitat prietenii vechi si ne-am facut muci in parc.
NOU
N-am cuvinte pentru tine ca adult care sa repare ce a reușit doamna mamă a ta sa strice. Sincer, o urăsc fără sa o cunosc. Felicitări ție pentru ce tată minunat ești.
Eu nu am traumele tale, dar car și eu bagajul meu din copilărie. Nu îmi urăsc parintii fiindcă mi-au imprimat niște prostii fără sa știe ca îmi fac rău, au încercat sa fie părinți buni și m-au iubit, asa cum au știut. În tinerețe se certau ca chiorii și ma puneau de mic copil la masa sa aleg între ei doi ca divorțează o dată pe luna, cam asa. Cu șantaj emoțional și tot tacâmul, am fost într-o barca nesigura toată copilăria. Lipsa banilor era adesea un motiv de plâns cu voce tare pentru mama, de acolo am rămas cu o zgârcenie în ce ma privește care sfidează ridicolul uneori. Orice cheltui pentru mine și sare de 100 de lei e cu mari procese de constiinta si ore de cântărit dacă merita și poate totuși găsesc ceva mai ieftin – deși nu sunt în punctul în care sa însemne mult 100 de lei pentru mine. Îmi era frica sa nu fiu o povara financiara, nu țin minte sa fi cerut vreodată ceva alor mei, de frica sa nu contribui la nefericirile lor nesfârșite.
Când le-a venit mintea la cap și si-au dat seama ca se iubesc de fapt, au început sa facă echipa bună. Culmea, asa au început sa facă și bani, o duceam bine, din exterior eram familia invidiata, fără certuri și în plina ascensiune. Eu deja adolescenta, cu note mari dar presiune multă de acasa sa învăț sa nu ajung saraca, eram neadaptata familiei de fapt, un copil inchis în el, căruia parintii ii reproșau ca nu comunica, ca nu sta cu ei la masa, ca de ce nu am încredere în ei. Nu știam atunci sa le spun de ce, nu știam ca eram terorizata de posibilitatea unui nou “divort” închipuit care sa răsară peste noapte, ca nu ii pot vedea ca pe doi stâlpi cum își doreau, ci ca doua bărci în deriva. Eram outsider în lumea lor acum perfecta.
Prin facultate eram deja destul de mare și înțelesesem ca suntem bine ca familie. Mi-am dat seama abia atunci ca chiar avem bani, sunt ok, ma puteam compara cu alți colegi, începusem sa prind încredere și în mine și în părinți. A durat puțin, în 2 ani s-a îmbolnăvit tata, în 8 luni a murit. Și el, și familia noastră, și toate economiile cu care am încercat sa îl salvam, și firma familiei. S-au dus dracu toate peste noapte și am luat-o la pas sa îmi fac propria viata dar sunt bântuită de faptul ca mereu când ceva merge bine, o sa apară ceva sa strice tot.
Nu ma pot bucura pe deplin de nimic din ce am. Bai, dar de nimic. Am o familie atat de frumoasă, un soț care chiar ma iubește. Un copil minunat. Suntem sănătoși toți. Nu am avut o cearta nasoala niciodată în casa, nu s-au pus probleme între noi, am avut pana aici un curs atat de mișto ca ar trebui sa fiu fericita și încrezătoare în viitor. Și totuși, nu trece zi de la Dumnezeu în care eu sa nu am măcar un moment în care mă retrag sa îmi fac back-up plan în caz de ne despărțim, crapă unul din noi, ce se alege de copil, pe ce drumuri trebuie sa o luam în caz de se întâmplă A, B și C. Nu am spus asta niciodată nimănui, m-ar crede nebuna. Și pe buna dreptate. Dar eu sunt pregătită cu scenarii pentru orice se poate întâmpla rău, ca știu în capul meu ca se va întâmpla.
În fine, e un mesaj lung despre traumele unei copilării relativ liniștite, cu părinți despre care știu ca m-au iubit. Nu am fost bătută, agresată, hamesita vreodată. Am fost modești dpdv financiar și apoi am dus-o chiar bine. Here I am, all fucked up, deși din exterior n-ar zice mulți.
Sper din suflet sa nu perpetuez și în viata copilului meu greseala.
NOU
Cumva rezonez puternic cu tine. Te imbratisez.
NOU
Hugz.
Ti-am citit comentariul de mai jos.
Și eu tânjesc la ce au alții de vârsta mea, mese mari în familie de sărbători cu ciondanelile de rigoare, mers la părinți sa lenevești câteva zile și sa pleci îmbuibat cu mâncare și voie și bună și oleacă de nervi, ca asa sunt parintii pisalogi… vacante cu ei și altele banale, de care n-ai parte când familia s-a cam destramat timpuriu.
Aia e. 🙂
NOU
Salut,
parcă ai scris la indigo tot ce am trăit.
Frica banilor… frica că ești alungat din casă cum zice proprietarul… pe asta am clădit mare parte din viața mea. Iar acum deși am tot ce am dorit și am luptat să am încă mă trezesc noaptea și rup șirul viselor în care cerșesc și sunt singur. Nu îi mai acuz pe ai mei de ceva; e tardiv, neproductiv și lipsit de orice etică.
Frica mea cea mai mare, ca să îi răspund proprietarului, e frica de bătrânețe!
Dar sunt convins că găsesc eu formula și pentru finalul ce va veni!
NOU
Amenintarile astea gratuite, abuzul psihologic e ceea ce mi-a distrus relatia cu parintii. Desi sunt amandoi in viata, nu ma simt apropiat de ei. Nu o pot uita niciodata pe narcisista de mama care ne ameninta ca “ia un pumn de pastile” pentru te miri ce de probleme. Nici pe tata nu pot sa il uit ca nu s-a impus niciodata, el la randul lui fiind abuzat psihologic de mama. Nu m-aubsusyinut niciodata atunci cand aveam nevoie. Orice pas pe care il faceam era privit cu critici si amenintari ca cele de mai sus. Daca voiam sa schimb jobul venea verdictul: da ce in alta parte e mai bine? Zi mersi ca ai job. Stai acolo (aveam 18 ani si ei deja ma vedeau pensionat de la primult job). Ma uit cu oarecare invidie la adulti care isi iubesc parintii in vazul lumii, dar nu pot. Imi sarut parintii odata pe an, de ziua lor, e mai mult o obligatie morala decat o dorinta.
Acum sunt si eu tata si in cap imi suna ca o mantra “sa nu faci ca ai tai”. Ma zbarlesc imediat la nevasta-mea cand sta suparata pe copil mai mult de cateva minute, eu stiu cum e sa fii copil si mama sa fie cu capsa pusa cu zilele.
NOU
Wow. Asta cu schimbatul jobului și la mine a fost. M-a terminat mental un job pe care l-am avut, nu mi-am dat demisia când trebuia tot din cauza ca o sa comenteze maica-mea( mi-as fi găsit alt job imediat). Am ajuns sa am PTSD vreo 2-3 ani după. Am avut colegi toxici și un mediu de lucru abuziv, fără pauze etc. Și la fel la mine, nu m-au încurajat niciodată, chiar și acum când lucrez la ceva și prezint cuiva, ma aștept la critici neconstructive și fără legătură cu lucrul propriu-zis. (33 ani, F).
NOU
Sunt si eu in barca cu voi, m-am gandit mult la o explicatie pentru comportamentul asta al parintilor.
Din cate imi dau seama, parintii nostri nu au avut un model de la bunici despre cum sa iti cresti copiii.
Parintii nostri au fost generatia care s-a mutat de la sat la oras si, in consecinta, a trebuit sa stea cu copiii intr-un apartament de 2 camere si 40mp pentru prima data in istoria familiilor lor. Cand ai nostri erau mici bateau ulita satului toata ziua si ajungeau acasa seara prea flamanzi si obositi ca sa mai faca probleme parintilor lor. Tatal nu se ocupa de copii deloc iar mama avea grija sa fie hraniti, spalati si imbracati si cam aia era. Familiile erau cu multi copii, nu se plictisea nimeni. Asteptarile erau mult mai putine atat de la parinti cat si de la copii.
Ai mei au lucrat in invatamant si un rand de bunici la fel. Atat eu cat si fratele mai mare ar fi trebuit sa fim fete daca ne luam dupa preferinte, pentru ca atat parintii cat si bunicii “nu voiau probleme” de la noi. Si fetele sunt mai cuminti, se stie. Toata copilaria eram speriat ca o sa ii dezamagesc daca luam note proaste (un 8 la romana intr-a 6-a era o catastrofa, pai ce sunt eu, analfabet?) sau daca se intampla sa fiu certat la scoala. Tot timpul eram comparat cu o fata a unor prieteni de familie, ea (fata in cauza), cu 1 an mai mare decat mine, era icoana. 10 pe linie, teacher’s pet, tot tacamul. Plus ca o verisoara de-a lui taica-meu lucra la scoala mea, bibliotecara. Afla si raporta tot alor mei cu o satisfactie sadica. Ca m-a certat invatatoarea, ca “m-am batut ca un golan” (de fapt niste elevi de-ai maica-mii au vrut sa se razbune pe mine, am iesit destul de sifonat), ca am fost pus la colt (pentru ca eram “netuns” ceea ce la 8 ani nu era decizia mea, maica-mea a zis ca e ok). Ala era punctul sensibil al familiei, sa nu le iasa vorbe in oras cum ca ai lor copii nu-s mai breji decat ceilalti. Cum mai puteau sa aiba pretentia ca educa alti copii daca propriii copii erau “needucati”.
Combinatia asta de pretentii si completa ignoranta in ce priveste psihologia copilului naste parinti monstri. Ei au deja planuri pentru viata copilul lor dar niciun habar despre cat de realiste sunt si cum sa le realizeze.
A, si treaba cu schimbatul jobului: pe vremea pelticului, schimbatul jobului (de fapt al locului de munca) insemna ca ai facut ceva prostii si ti-au dat ocazia sa te transferi in loc sa te pedepseasca. Toti cunoscutii si vecinii te vorbeau de rau. La noi la bloc am avut 2 vecini care “se recalificasera” adica fusesera prinsi furand de la munca si se bagase totul sub pres.
NOU
Doamne, nu am avut copilaria perfecta, dar ma consider norocoasa. Ma ingrozesc cand citesc prin ce traume au trecut copiii generatiilor trecute. Am avut noroc sa nu fiu batuta, agresata, atinsa. Tata a fost alcoolic si atat. Nu m-a batut, nu m-a jignit, nu a fost violent cu nimeni. Parintii m-au facut dupa 40 de ani, anii de baut s-au vazut pe el. A murit acum 8 ani, l-am iertat, dar mereu ma gandesc cum ar fi fost sa fie ca alti tati. Incredibil este cati adulti au fost abuzati sexual in copilarie, ca minte bolnava aveau oamenii. Cand ii auzi ce senilii astia ca pe vremuri nu exista asa ceva, din contra, era in floare. Minunat sa te expui asa, minunat sa te vindeci pentru copiii tai.
NOU
M-ai terminat cu articolul asta:(Big big hugs!Cand le aud pe toate terminatele ca toate mamele sunt minunate si fac tot ce e mai bine pentru copiii lor,imi vine sa urlu.In conditiile in care vad zilnic la locul de joaca ,la ce abuzuri emotionale si fizice pe alocuri sunt supusi unii copilasi.Si asta e cel mai soft exemplu care imi vine in minte acum…
NOU
Am dat scroll ca boul la sfarsit sa vad daca nu cumva e articol sponsorizat de Provident. “Lumina de sub usa ti-o transformam in cea de la capatul tunelului.
NOU
Temeri din astea am cu gramada… Nu la nvelul de atac de panica dar am. La fel ca si tine, am o problema cu intunericul. Desi am avut caini de talie mare, am o teama si de caini. Nu de ai mei insa. Mai e un pic si teama de intaltime, dar daca ma stiu legat bine, nu mai e o problema. Si in avion, la decolare si aterizare.
Daca stau mai bine sa ma gandesc, cred ca sunt doar fricos :))
Exista totusi o chestie. Nu e o teama dar e ceva ce ma deranjeaza foarte tare, si nu stiu de ce.
Sa ma dea cineva la o parte. Fizic. Gen sunt in supermarket, citesc o eticheta sa zicem, iar prietena ma da, cu blandete, doi pasi mai incolo, sa ajunga la ceva produs. E, chestia asta imi da o extrema stare de discomfort. Ma agita, ma enerveaza. Daca cineva are o explicatie, va ascult.
NOU
Bună. Gândește-te la ce înseamnă pentru tine să fii dat la o parte. Ce mesaj primești tu atunci? Poate înțelegi că ești neimportant, nesemnificativ, nu contezi, încurci etc. E ceva ce în trecut a produs o asociere între acest gest și o anumită emoție care a generat o semnificație.
Cu toții avem astfel de lucruri, diferă doar cum le-am cadrat.
@Arhi Îmi pare tare rău pentru ce ți s-a întâmplat în copilărie. Îți înțeleg suferința, astfel de experiențe te pot lăsa cu tot felul de mecanisme defensive care să-ți conducă parcursul, dar e un act de curaj să le scoți la lumină… Din nou, cu toții le avem.
NOU
La mine senzatia asta apare cind sint la o coada si se baga cineva in fata. Banuiesc ca memoria de copil a ramas cu setarea “s-au bagat prea multi in fata si marfa s-a terminat inaintea mea!”
Pe vremea aia, sa fi fost dat la o parte insemna timp pierdut, frustrare enorma, pierderea oportunitatii de a minca ceva bun, plus reprosul acasa ” n-ai fost in stare sa..”
O amprenta puternic negativa…
NOU
Părinții români ai vremurilor, ce descriere, ați putea face o plăcuță cu asta despre ei: în loc să-și verse nervii pe otomani, ruși, austro-ungari, comuniști sau securiști, și-au revărsat încontinuu frustrările & nervii pe progenituri.
Poate de-aia nu am fost niciodată mai mult decât suntem, tocmai din cauza blestemelor intergeneraționale în lanț…
NOU
Poate sună aiurea și nu ajută cu nimic, dar în primul rând de la mine ai o îmbrățișare, Cetin! Mi s-a făcut pielea de găină citind.
Eu am trei din astea să le zic majore:
Până să merg la școală, mergeam cu tata la plajă pe malul Dunării. Ținea mâna căuș, eu puneam un picior și mă aruncam pe spate în apă, unde ar fi trebuit să fie relativ mică. Într-una dintre dăți am sărit pe spate, doar că ghinion, în nisip era o groapă mai adâncă, m-am dat peste cap, așa că am stat sub apă ceea ce pentru mine părea o eternitate, nu mai știam unde e sus sau jos, nu îmi amintesc decât frica de moarte până m-a scos (probabil nu a durat mai mult de un minut). Nu am reușit nici până în ziua de azi să învăț să înot, deși la scuba unde am tub de oxigen nu am probleme. A rămas cea mai groaznică frică a mea, de a muri în neantul ăla de apă unde nu mă găsește nimeni, deși altfel mă bag fără probleme la bungee jumping, parașutism, parapantă, etc.
Ai mei nu m-au bătut, erau prea preocupați cu relația lor tumultoasă, însă urlaaau unul la altul aproape zilnic. Când aud pe cineva că țipă sau ridică tonul în jurul meu îmi crește pulsul și trebuie să ies din cameră. Nu pot fizic să țip, chiar vorbesc destul de încet. Mama avea prostul obicei de a mă trage de păr până la smuls, s-a potolit când pe la 12-14 ani am ținut-o de mâini mai mult cu unghiile, are semne și acum și am observat că atunci când are perioade de stres și le scobește de își face răni. Știu că acum îi pare rău pentru că a recunoscut că avea o viață nasoală și eu eram mai la îndemână pentru răcorit de nervi… Deși m-am vindecat cu ajutorul (inconștient) al iubiților mei, am părul lung și nu știu cum am nimerit doar tipi cărora le place să mă pieptene și sunt foarte grijulii :), abia de vreun an-doi (am 30) reușesc să nu mă mai crispez când îmi atinge altcineva părul.
A treia este cu dus și întors. Nu știu câți ani aveam, cred că eram încă la grădiniță, dar mama a avut o tentativă de sinucidere. Ea crede că nu știu, însă eu îmi amintesc. Treaba asta a produs cred că cea mai mare schimbare de personalitate a mea, îmi este greu să fiu iubitoare (trebuie să îmi propun conștient asta), nu îmi place să cer ajutor și nu mă bazez pe nimeni, trebuie să am banii mei, casa mea, lucrurile mele, practic deși am fost mereu și sunt și acum într-o relație stabilă creierul meu se comportă ca și cum în orice secundă voi rămâne doar eu. Nu e un lucru rău având în vedere în ce lume trăim, dar uneori e greu de înțeles de celălalt.
Un alt lucru bun este că “am sânge rece”, nu sunt medic dar am cusut oameni, nu mi-am pierdut capul când am găsit pe cineva într-o baltă de sânge literalmente (nu a murit) și nici când am văzut os rupt ieșit prin carne, și multe altele. Fac atac de panică după, ce e drept, dar pe moment acționez ca un robot al cărui singur task e ca ăla cu probleme să respire și să rămână conștient. Pentru că atunci când a făcut mama boacăna eram singure acasă și eu am găsit-o.
NOU
Parintii anilor 60 si 70 din Romania nu au trecut prin revolutia flower power din Occident decat intr-un mic procent. Educatia aia comunista imputita si-a facut efectul din plin la ei si astfel isi varsau nervii si frustrarile pe proprii copii. Paradoxal este ca unii dintre cei ca tine care au suferit si au avut lipsuri in copilarie/adolescenta, in acea perioada, au ajuns mult mai bine decat cei ca mine care au avut totul pe tava dar nu am stiut sa apreciez.
Ca sa dau un exemplu din lumea animala, un animal bine hranit si adapostit nu mai are intereseul sa vaneze , sta acolo in cocina lui, in zona lui de confort, in propriile dejectii.
NOU
Eu nu am traume majore din copilarie, dar nici “totul pe tava” nu am primit (chiar departe de), si ma regasesc perfect in cocina la care faci aluzie. Nicicum nu-i bine 🙂
NOU
Am doar doua.
1) sa nu fiu/ajung ca taica-meu
2) ca boala psihica a mamei e ereditara
Taica-meu a fost un om deosebit de deștept, dar un mega-narcisist. Omul ala care te rupea in bataie ca era beat, apoi cand se trezea in 10 minute te convingea ca el nu a vrut, dar tu ai fost prea de tot, el cu durere te batea ca îți cereai tu bataie, ajungeai sa ii ceri iertare in lacrimi asa plin de vacation
Mama a fost diagnosticata acum 6 ani la 50 de ani cu o boala psihica. Nu-i ceva cu care sa nu puteam trai, e o femeie extraordinara, o admir și o iubesc, dar ma terifiaza gândul ca poate o sa am și eu sau copiii.
NOU
Mi-e frica de asfixierea prin inecarea cu bol alimentar. Si frica asta am inceput sa o am si cu cei din jur. Cand ii dadeam biberonul fetitei, manca cu atata pofta incat facea un sunet ca si cum s-ar ineca. Si mereu ma speriam pana am invatat sa o citesc. La diversificare, alta belea cand a inceput sa manance bucatele mai mari 🙁
NOU
La un moment dat o prietenă m-a rugat pe mine și pe sora ei să avem grijă de fetița ei de un an, cât pleca ea de acasă. Vreo 4 ore să fi fost. Am scos copilul la plimbare, l-am distrat, pe seară trebuia să revenim acasă.
Hai să-i dăm copilului să mănânce. Îi dăm biberonul și ne uitam ca proștii la el să nu se înece, deși muream și noi de foame. Copilul nu avea nicio treabă, îl durea în 14. Când a terminat masa, a pus biberonul lângă el și a s-a culcat.
NOU
Credeam ca sunt singurul! La mine se trage din copilaria minunata. Tine minte ca era fix dupa revolutie si primisem o ciocolata, prin donatii, un pic expirata dar nu conta. Era o f**king ciocolata adevarata! Ce nu stiam eu e ca ciocolata se face cleioasa in gura, mi-am dat seama doar dupa ce bagasem o cantitate consistenta in gura si care s-a dus pe trahee… Norocul a fost ca desi e cleioasa, se “duce” pe gat incet dar tot am ajuns la semi-asfixie. De atunci, nu mai mananc nimic daca nu pot testa “textura” mancarii inainte, ciorbele sunt un challenge daca nu sunt la mine acasa, pentru ca nu stiu ce se “ascunde” in zeama, sunt probabil singurul care prefera carnati sau mici la gratar pentru ca stiu sigur ca macar alea sunt macinate si nu am parte de bucati prea mari de grasime (cum e la ceafa) care sa-mi provoace reflexul de regurgitare, vita, prefer sa fie cruda decat prea facuta ca sa nu mestec prea mult la ea samd. La fel si cu copii, din cauza fobiei mele, sunt tot timpul super alert cand mananca ceva ce are putea sa le provoace asfixie (cand ii vad ca mananca guma, mor incet).
NOU
nu esti singur la aia cu copiii:)
NOU
@adi: la fel procedez si eu cu bucatile de carne. Nu ma impac cu grasimea din carne (aia din slana e ok) asa ca prefer sa o tai cat mai mica.
Alta problema pe care o am e la dentist. Daca imi baga bureti d-aia in gura si aspiratorul ala, mereu am senzatia de a vomita. Cred ca m-au injirat multi dentisti pentru ca trebuia sa o ia de la capat cu plomba deoarece intra saliva acolo cand imi venea mie sa regurgitez. Mai ales daca era interventia la o masea (la dintii din fata e mai suportabil). Am ajuns sa ma ciupesc ca sa imi distribui atentia la altceva :)))
NOU
Asta imi aminteste o faza cand mi-am salvat nepotica de la asfixie cu un darab de paine. Niste notiuni de prim ajutor nu v-ar strica (in speta, manevra Heimlich varianta pt copii). Nu se rupe copilul, ba chiar are coastele mai flexibile ca un adult. Cand esti pregatit ce sa faci si reactionezi repede, altcumva este.
NOU
Eu nu suntt sigura cs am citit tot. Am citit pe bucati.. mai incerc
NOU
Mi-e frica ca odata voi face o promisiune copiilor mei si nu o voi putea onora!
Cea care m-a nascut (dar nu crescut, asta au facut-o bunicii) mi-a zis ca a incercat de nenumarate ori sa ma avorteze si ca ea nu isi sacrifica viata ptr mine! Si multe promisiuni asa degeaba! abia pe la 14 ani a aparut mai constant in viata mea dar ca sa ma manipuleze si apoi sa ma puna sa fac diverse lucruri ptr ea.
NOU
Frica de o boală incurabilă.
Revenind la subiect: citind ce scrie pe aici, eu chiar mă consider un copil norocos. Am avut o copilărie cu lipsuri. Nu aveam televizor color și cablu, cum aveau colegii, sau PC cu Internet. A fost o mare frustrare a copilăriei mele, dar eram mai fericit. Stăteam pe afară, mă jucam etc. Acum am tot ce mi-am dorit atunci însutit și nu sunt așa de fericit.
Aveam colegi care aveau de toate, mai puțin părinți. Pe unul, îl fugărea mă-sa cu parul sau cureaua prin boscheți, dacă lua 9. 9! Eu veneam acasă cu 4 și nu îmi zicea nimeni nimic. Bine, am fost mutat o dată de la liceu, că aveam prea mulți de 4.
Am un alt fost coleg, care era bătut zilnic de taică-su, la pachet cu mă-sa. Venea capula familie acasă, după o zi de muncă, evident pilit și îi lua la bătaie pe amândoi. Băiatul fugea, că era mai sprinten. Mă-sa continua să încaseze.
Bine, am avut și un fost coleg, despre care umbla vorba că o altoia el pe mă-sa. Trist…
NOU
Frica de a ramane infirm. As vrea sa nu traiesc cu vreo infirmitate si daca ar fi, as vrea sa am puterea sa o termin cu viata.
Frica de a imbatrani sarac, singur sau diliu. Ma ingrozesc batranii care ii vad chinuindu-se sa isi cumpere de mancare, medicamente sau orice altceva. De aia am dezvoltat o obsesie catre a strange cat mai multe surse de venit independente. Am insistat ca pana si maica mea sa lucreze pana la 70 de ani, ca sa aiba pensie decenta si sa aiba mintea mai deschisa. Plus ca stiam ca nu ar accepta bani de la noi pentru viata de zi cu zi.
Frica sa nu imi pateasca copiii vreo minune, vreun accident stupid. Si atunci ma gandesc cat de dobitoci am fost noi copii, ca faceam toate cretinitatile posibile.
Ce le mai dai la temelie cu cate un articol din asta uneori…
NOU
nu am multe de zis, parintilor nu as avea de reprosat decat cel mult chestii de nuanta, in schimb societatea din jur a tot dat lovituri, cine a scapat de probleme din partea parintilor a incasat-o macar la scoala si de la alti oameni.
o imbratisare pentru toti copiii cu copilarii umbrite
NOU
Îmi pare atât de rău pentru ce ai trăit. Nici un copil nu merită așa ceva. Ești Iron Man ca ai rezistat și ai ajuns unde ești, superhero.
NOU
Ghionoaia freak me out!
NOU
Noi nu am cerut sa ne nastem ! 😀
NOU
Esti admirabil pentru toata sinceritatea fata de tine si cei din jur.
Citesc, revad propriile traume ale copilariei si imi promit ca al meu nu o sa traiasca niciodata asa ceva.
NOU
Frica de faptul ca daca intarzie careva din familie si nu ma suna, nu se mai intorc acasa. Aveam 9 ani cand tata a plecat de acasa la serviciu, nu a mai fost gasit vreo saptamana si apoi ni l-au adus la cimitir in cosciug fara dreptul de a-l vedea. La inmormantare cate un baiat cu ochi albastri statea langa fiecare membru al familiei. Poveste lunga!
De atunci daca vreunul de-al casei nu ma suna sa-mi spuna ca intarzie (sau macar un mesaj scurt pe telefon “Vin mai tarziu!”) si mai are si telefonul inchis, intru in panica!
NOU
Nu am comentat niciodata pe un blog in ultimii zece ani. Imi vad de viata,nu am fost la psiholog, cu toate ca sunt convins ca am nevoie. Traiesc cu o depresie continua, dupa o copilarie plina de abuzuri, amenintari, batai cu nemiluita, o casnicie esuata, pentru ca am fost folosit pe post de ” escape plan”, si o casnicie actuala toxica, din care o sa ies in curand.
Nu am avut pom de craciun, nu mi-am serbat ziua de nastere, am fost batut sa ma duc la biserica, si muncit de cand am inceput sa ma tin pe picioare. Mi-a fost spus ca seman cu tata, si mai bine” te faceam un cacat langa un gard”, sau vesnicul ” eu te-am facut, eu te omor”. Ascultam vocea americii si europa libera, citeam tot ce imi cadea in mana si am fost premiant pana in clasa a 8-a. M-am pisat pe mine noaptea in somn, pana pe la 13-14 ani, si de acolo iar batai si porecla de ” chisotca”, pe care mi-a pus-o mama. Am crescut singur un copilas, pana la varsta de 10 ani, de care sunt mandru, fara sa-l lovesc niciodata. Este greu cu draci sa-ti aduci aminte de traumele copilariei, sa le rumegi si sa treci peste ele, multi nu pot sau poate nimeni nu reuseste cu adevarat sa treaca cu adevarat peste. Societatea la vremea respectica accepta asta, si o propavaduia chiar!, lipsurile si mai ales lipsa educatiei ducea inevitabil la abuzuri. Mi-e foarte greu sa vorbesc despre asta, sau sa scriu mai degraba, asa ca ma opresc aici. Frici am cu nemiluita, traiesc constant cu ele, insa cel mai mult imi este frica de uniforme, sau mai bine zis de oamenii in uniforma.
NOU
ai de la mine o imbratisare virtuala. vorbitul despre traume ajuta cu siguranta, pe mine m-a ajutat. simte-te liber, ai anonimitatea garantata
NOU
Multumesc din suflet, ne-am mai “butonat” pe Telegram, ziceai ceva de “embemed video” acum ceva vreme, si-ti ppropusesem o pagina pe un site, sa faci ce te taie capul :-). Fiind plecat “peste mari si tari”, acum cativa ani m-am prins de unde mi se trage, prietenii mi i-am pierdut demult, pe meleagurile astea este mai greu sa legi prietenii, sa te destanui si mai ales sa fii inteles. Te imbratisez, de fapt va imbratisez pe toti, oameni frumosi, iar daca dai pe la Roma sau pe langa, da un mail , poate bem o bere.. :-).Numai de bine sa auzim!.
NOU
O sa incerc sa scriu despre experientele mele, apoi o sa-ti trimit un mail daca crezi de cuviinta, oricum ar fi cateva capitole bune, pe faze de crestere bineinteles. O sa gasesc timp, dar te asigur ca nu vor fi scurte, vor avea detalii cutremuratoare uneori si cumva ar trebui cuprinse intr-o rubrica, unde sa fie publicate si alte experiente ale altor cititori de-ai tai,.
NOU
exista arhiblog.ro/tag/catharsis/
NOU
Te admir si te invidiez pentru ca poti vorbi de traumele tale. Eu nu pot, doar plang si atat! pe mine ma uraste nu doar mama mea, ci si fratele meu. Mama zice ca nu trebuia sa vin pe lumea asta …, gata, nu mai pot sa scriu…
NOU
scrie-mi un mail, anonim si povesteste. il public. iti garantez ca te va ajuta
NOU
Eu am împlinit 18 ani in 1991. Fără majorat, probabil nu am meritat. Zecarista, premianta inclusiv in liceu. Copil unic, dar nedorit. Cind citesc ce povestești tu, le retrăiesc pe ale mele. Noroc cu un tata care m-a iubit peste ce este omenește, care a facut ca balanța sa fie cit de cit pe mijloc. A doua zi dupa proiectul de diploma am fost trezita de dimineata si mi s-a spus ca e timpul sa plec sa-mi caut de lucru. Am plecat. Si peste ani am plecat tare departe.
NOU
Luminita de sub usa de la dormitor închisă cu foraibar pe dinafara pe care o zgataiam disperat pana se rupea ala si se deschidea usa nu o sa o uit in viata mea.
Aveam aceeasi vrst ci fii-miu acum, cred că taică-meu era nebun sa faca asa ceva.Il simțeam cand intra in scara blocului, noi stăteam la 3.
Am stat sub poduri, am fugit de acasa, am facut singur. Nu voi fi niciodata sărac. Copiii imi spun te iubesc cand ma vad. Am reusit. Pe el l-am iertat, a trecut prin același iad ca mine, poate mai rau, dar eu am fost mai puternic, am trecut peste, nu m-am înecat in alcool si violenta.
Am scris mai mult, am sters, cred ca ne-au ajutat si vremurile sa trecem mai departe, nu stiu, plm.
E ok, suntem mult peste, vedem de viitor.
NOU
Oamenii din generatia aia (la parinti ma refer) au fost pur si simplu prizonierii timpurilor si al regimului. Si nu incerc sa scuz niciun abuz aici, e doar o posibila explicatie.
In adolescenta era cat pe ce sa am un copil total nedorit si nu vreau sa ma gandesc ce as fi facut. Da, s-au folosit metode contraceptive, but they failed…
In cazul fericit, daca gaseam doritor, dat spre adoptie. Cat de curand posibil.
Cu siguranta, nu e adevarata faza aia cu “dupa ce vine, o sa-l iubesti” si alte alea. Nu. Nu l-as fi iubit. Clar l-as fi considerat o piedica si o povara permanenta in viata mea.
Nu s-a intamplat. Pentru ca din fericire nu mai traim in vremurile “decretului” si oamenii pot decide daca vor sa devina parinti sau nu.
Ei, in timpurile alea, nu se putea.
Traiai o viata care nu era a ta. De aici abuzuri, alcoolism, tentative de suicid etc.
NOU
Ba da. Incerci fix sa scuzi abuzurile. Ca femeie, daca as avea prin absurd, sa zicem, un copil dintr-o relatie sexuala consensuala unde sa zicem ca, in mod ridicol, am ramas insarcinata dupa ce am folosit toate metodele contraceptive (iar pe asta nu o cred din nou la cate metode contraceptive sunt acum), tot nu mi-ar fi frica de comportamentul meu fata de un copil nedorit. Simplu. Pentru ca sunt un om decent.
Probabil daca un copil ar fi rezultatul unui abuz sexual/viol lucrurile ar sta altfel.
Pana una alta, sustin dreptul la alegere si ma bucur ca exista persoane care recunosc ca s-ar comporta mizerabil fiindca sunt niste fiinte execrabile si aleg sa nu faca viata un calvar unei fiinte nevinovate.
NOU
cumva am trecut peste bataile fara sens luate cu cureaua sau nuiaua. cand citesc la altii pare ca eu eram printre norocosi, nu furtun de masina, nu aruncat afara in frig in curu gol.
cand eram in liceu, ai mei au hotarat ca fratele meu e cel care le va aduce cana la batranete, el fiind la facultate, premiant in liceu, eu haimana.
M-au prins ca am mancat din pulpele de pui fripte, destinate fratelui la bucuresti. Imi dadusera deja niste aripi fripte, trebuia sa fiu multumit cred.
Cred ca erau si bipolari, ca luam bataie si apoi eram pupat si mangaiat cand eram mic. Apoi mare fiind mandrii ca munceam, si blestemat ca inca stau cu ei.
M-a alungat din casa mama. A zis ca am venit deja, e locul mic si ei vor sa isi traiasca viata.
Si tata m-a amenintat mereu ca ajung la santuri daca nu imi place cartea.
Long story short, tata s-a dus prin 2007.
Fratele e in Italia de prin 2002 si ne intelegem foarte bine, chiar ma enerveaza ca probabil in contul pulpelor alora pe care nu le cerea, tine sa plateasca el tot, desi cred ca eu castig mai bine ca el.
Mama se intreaba retoric, de ce trec rar prin Brasov. Eu trec destul de des si prefer sa stau la prieteni sau hotel.
E in continuare foarte “toxica”, vrea sa fie miezul, sa dicteze in relatiile mele, dar e doar o femeie de care imi e mila, dar nu destul sa trec sa o salut de fiecare data cand trec prin zona.
Tata e la -2m, nu simt nicio chemare sa il vizitez.
Sunt un monstru de copil
NOU
Ai patit si tu ca evreul care s-a dus la rabin sa ii ceara o solutie la faptul ca are familie mare si casa mica si nu au loc suficient toti!
NOU
Dacă e același rabin cu cel care i-a zis să se însoare cu aia cu țâțe mai mari, big like!
Just trolling. Trebuie să râdem de diavolii în chip de oameni care trăiesc prin(tre) noi.
NOU
Care-i relatia cu parintii tai acum?
NOU
zero
NOU
Am 45 de ani si inca tresar cand se aud chei zanganind in usa de la intrare. Ma opresc din orice fac si transpir usor pe maini si pe spate, unde simt cum palpita pielea de la urme de furtun (adus special din uzina pentru corectarea obrazniciei).
Taica-miu avea un manunchi mare de chei cu care umbla tot timpul, si cand ajungea acasa era primul lucru pe care il auzeam. Apoi putea urma …orice. Verificat teme, verificat daca e curat in casa, la note sub 8 se scotea furtunul.
Faza e ca am crescut, fricile s-au cimentat, si am inceput sa mint. Minteam mult. Era un mod de supravietuire, prin liceu ii serveam realitatea pe care vroia sa o auda. La unele chestii o fac si acum, cand nu cosider ca ar intelege realitatea.
Cumva, undeva, el ne iubea, insa mereu mi s-a parut ca a creste copii era o reala povara si un stres pt el, o facea prea rece. Il uram cu pasiune cand imi spunea ca sunt un nimeni, ca nu o sa ajung nimic, dar pe de alta parte se lauda la toti prietenii ce note bune aveam si ce bine invat.
L-am confruntat la un moment dat, tarziu, si eu si frate-miu, dar iese la contra-atac mereu ca atata a stiut, si ca uite ce bine am ajuns, si ca altfel sigur am fi ajuns niste ratati. Culmea e ca si maica-mea il sustine in continuare, uitand momentele in care se ascundea in dulap sa nu o vada musafirii cu ochii vineti.
I-am promis ca intr-o zi o sa-i arat facturile la phiholog.
Mai nou m-am consolat cu idea ca ei nu stiu mai mult, atat au putut, si frica de a nu rata il facea sa ne educe prin bataie.
Dar ei (si eu) nu vor sti niciodata cat de sus as fi putut sa sar…