Ca niște provinciali cu pedigree, am mers la târg, la București, să ne luăm opinci noi și să trecem pe la jude, să ne facă dreptate într-o pricină mai veche. 

Ne-am îmbrăcat cu hainele de duminică și am plecat la întâia cântare a cocoșului, că Valea Prahovei, că trafic, că să ajungem la 12 la Aviatorilor. Pe drum, mi-am dat seama că aveam documentele greșite, deci dă-i și caută centru de imprimare deschis dimineața. Canci.

Am mers în mallul din Băneasa, unde cred că tipul de la cadouri personalizate m-a mirosit că nu-s de-a locului. Probabil aveam glod sub unghii sau ceva.

– Mneah. Trebuie să stați la coadă.

Stau la coadă. Și stau, și stau, și STAU, nenică. În Băneasa, la cadouri personalizate, a venit timpul să moară, și eu îs ardeleancă, la noi oricum o oră are 80 de minute. 3 minute pe ceas să scoată o chitanță. Eu la 12 trebuia să fiu la Aviatorilor, și era DEJA 10.30, deci era clar că nu voi mai ajunge. 

Îmi vine rândul, mă proptesc în fața omului (tejgheaua sus, eu mică, abia mi se vedeau capul și umerii), îi împing stickul cu documentația. Se uită la mine:

– Mneah. Trebuie să stați la coadă. 

Ai văzut vreodată o femeie mică în timp ce are fantezii cum te torturează încet și dureros? Nu? Înseamnă că nu lucrezi la cadouri personalizate în Băneasa.

În fine. Am documentele, sar în mașină, ajung la 11 la Aviatorilor. Știi cum recunoști un provincial în București? Ajunge mereu muuult mai devreme și atârnă pe lângă instituții. Dar nu și eu, dragii babei, nu și eu! 

Eu am mers în parc, la Kiseleff, unde m-am așezat bățos pe jumătate de bancă și am pufnit autosuficient (timp de o oră) cum că Bucureștiul e nașpa, poluat, aglomerat și gălăgios.  Știți voi, ca să gust total experiența de țăran la capitală. 

În ăst timp, omul meu a mers la Himalaya după opinci noi. A venit fericit: nu doar că găsise opinci, găsise chiar și loc de parcare! 

Decidem să mâncăm undeva în Herăstrău. Aici, la țară, avem câmpul aproape și voiam să nu ieșim din zona noastră de confort. Era un restaurant cu nume Tractoria Calciu ceva, am zis că e tractor, e bine, or avea o clisă și niște pită, că brișcă avem noi. 

Intrăm cu Opelul pe Șoseaua Nordului. Bade, nu te mint, zici că eram în trening la nuntă. 

La Tractoria la baie se terminaseră prosoapele, dar nu-i nimic, că aici la țară suntem obișnuiți să ne ștergem mâinile de cur după ce ne spălăm.

Cer un risotto. Chelnerul – mă vede mai cu sârmă în nas (na, o pusesem că am auzit că la capitală sunt la modă sârmele), și întreabă:

– Cum vreți risotto, paella sau din celălalt?

Din celălalt, că dacă voiam paella, nu ceream risotto. În fine. Mâncăm, plătim, plecăm. Pe drum, ne umplem papornița de macarons și eclere de la Chocolat. Da, știu, omul ținea contabilitate dublă și a fost prins, dar macaroanele alea…

La Comarnic, omor. Drept pentru care omul meu deschide cu un gest măreț o pungă de chipsuri:

– Nevastă, azi te invit la masă pe Valea Prahovei.

Țin să vă anunț că 2 ore sunt insuficiente ca să discuți exact ce muzică este mai potrivită pentru dans și prosteală, după ce ești abțiguit cu o bere. Gică Petrescu? Angela Similea? Corina Chiriac?  Sau, poate, după cum n-am pregetat să insist, Dan Spătaru, cu a lui eternă „Drumurile noastre, toate…”