Singurele momente fericite, din copilăria mea, erau când ajungeam la bunici. Sigur, îmi aduc aminte, efectiv, doar frânturi, pentru că psihiatrul zice că uitatul e modalitatea creierului de a mă apăra de amintirile traumatizante și să zic mersi că nu îmi aduc aminte nimic din copilărie și adolescență. Sau o fi din cauză că a trecut foarte mult timp de atunci și na, s-a stricat discul, s-a mai zgariat.

Mai pregnantă decât amintirea fizică, totuși, este senzația care mă urmărește, atunci când mă gândesc la momentele acelea. E o senzație de safe, de siguranță, cu care nu m-am mai întâlnit niciodată de atunci, nici în copilărie, nici la maturitate, pentru că, să fim serioși, ce adult se simte safe vreodată.

Sufletul îmi spune că mă simțeam safe alături de ei, mă simțeam ocrotit și iubit. Și, din frânturile de amintiri, îmi vin în minte fix momentele în care mă învârteam printre picioarele lor, în bucătărie, ei fiind niște uriași blânzi și dragi față de pokemonul mic și drăcos ce eram.

Fericirea mea supremă era să fur de pe plită sau de unde gătea bunica, câte o bucățică de ce era. Clătite groase, pampuște, păscuțe, toate erau mai bune dacă erau furate de pe marginea plitei, acolo unde le punea strategic bunica, după ce le răcea, ca să nu se ardă copilul. Și îmi umpleam gura, încercând să mestec pe nevăzute și, simultan, încercând să nu râd. Nu râdeam, dar îmi amintesc cum râdeau ei la mine.

Nu îmi doresc altceva de la viață decât ca, peste ani, copilul meu să se gândească la mine și să îl umple aceeași stare de bine, de siguranță, de Nimic nu ți se poate întâmpla rău în brațele mele.
Atât.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.