În general disprețuiesc termenii de influencer, A-lister, stakeholder, în general langajul ăsta stupid care pune ștampile pe oameni și îi aruncă, automat, într-o parte sau alta a eșichierului, după care tu te chinui să ieși de acolo și nu știi de ce, pentru că tu nu ai ales să fii numit A-lister.
Puține lucruri m-au influențat, cu adevărat, în viață. Sunt genul de om care nu e capabil să își facă idoli în vreun fel, nu poate urmări, neclintit, poveștile altora despre realizări, puterea e în tine, doar acolo vei găsi tot ce îți e necesar. Unul din acei puțini a fost vali, care a reușit performanța de a-mi fi prieten 20 de ani, iată și care, da, pot zice că mi-a influențat, într-un fel, viața, învățându-mă baza majorității prostiilor pe care le fac eu prin zonă.
Dar, în rest, nu reușesc să îmi amintesc pe cineva care să mă fi influențat cu ceva, cu adevărat, în decizii de viață, în vreun fel.
În afară de Matt.
Niciodată nu mi-am dorit copii. Nu glumesc, știu că faptul că acum am 3 nu indică exact asta. Dar e adevărat. Zero intenție. Având o copilărie cumplită, pe care am urât-o și o urăsc cu pasiune, nu am avut vreodată încredere în mine că aș putea fi părintele pe care mi l-aș fi dorit pentru copiii mei, datorită, clar, educației involuntare pe care am primit-o. Plângi? Lasă că îți dau eu, să ai de ce să plângi! Copiii se pupă doar în somn, să nu știe că îi iubești. Eu te-am făcut, eu te omor! Cine nu are bătrâni să-și cumpere, cine nu-și bate copiii să și-i plângă. Cât stai în casa mea și mănânci pâinea mea, faci cum zic eu! O tinerețe trăită fără să auzi de la cineva un Te iubesc. Mi-a fost îngrozitor de greu să pot spune asta cuiva, iar fraților mei mi-a fost imposibil să le spun vreodată asta. Nici ei mie, dar e foarte posibil să fie din cauză că nu aveau de ce.
Anyway, după ce am văzut prima oară clipul ăsta, mi-am dat seama că îmi doresc copii. Nu știu de ce, nu știu ce a făcut click în capul meu atunci, în 2008, dar din acel moment nu am mai considerat că apariția unui copil în viața mea este absolut de neacceptat. Și, în 2010, a apărut primul globuleț și de atunci am ținut-o tot așa.
Nu am regretat niciodată alegerea, dacă nu ar fi fost ei, aș fi fost destul de debusolat, nu prea am avut motive pentru care să îmi doresc să trăiesc, nu mă omor după strâns bani de dragul banilor, nu am pasiuni scumpe, nu mă omor după nimic. Singurul lucru pe care îl regret este faptul că i-am adus pe lume în ACEASTĂ lume, în acest moment temporal pe care îl consider un punct de cotitură a civilizației, locul de unde va începe declinul nostru ca societate.
Deci da, iată, la mine a fost Matt. La voi? Și nu mă refer la decizia de a avea copii, ci în general, dacă a existat vreun influențator extern de genul acesta.
În 2012, Matt a repetat traversarea globului și cred că i-a făcut onoare primului clip.
Și “Where the hell is Matt 2012” este de urmărit!
youtu.be/Pwe-pA6TaZk
da, cam printre ultimele momente bune ale lumii. de acolo tot la vale
Mă duc să bag un jig dance. Afară, nu in birou. Nu vreau să fiu concediat.
Matt e dovada faptului că poți să arăți ca Siegfried Mureșan, dar să ai succes imens și să știi când să te retragi.
N-am avut. Și sunt și mai căp… catâ… greu de influențat, așa. Pe cale de consecință, pe criterii destul de asemănătoare (până la un punct) nu am copii și nici regrete în sensul ăsta.
Debusolări am mai avut, ocazional, dar până la urmă privesc viața ca pe un joc, ușor stupid pe fond, pe care îl joci de curiozitate, dacă tot ai ajuns să-l deschizi. E destul de scurt, oricum.
Cât despre societate, sunt de acord că-s mai multe șanse să involueze pe termen scurt, poate și mediu. Prostită de prea mult bine, s-ar putea să se lovească cu capul de pereţi deja ocoliți, și să mai dea de câțiva noi. E și consecința vieții penibil de scurte la nivel de individ, liderii iau decizii strict pentru umplut burdihanul acum și aici, la dracu cu cine vine după. Nu există vreun plan coerent la nivel de specie, măcar în partea care a ieșit din Evul Mediu.