Episodul 4 – Cum se fură în învățământ

Scris de Stefan

Există câteva metode. Foarte simple. Se regăsesc cam peste tot în instituțiile bugetare.
Din start trebuie să înțelegem că, cu excepția furtului de obiecte din patrimoniul unității pe care îl poate executa aproape oricine, furatul din învățământ nu se poate face fără știința și acordul directorului, care este ordonatorul de credite. Da, există unele excepții, în care directorul „semnează ca primarul” și se poate întâmpla să nu aibă habar de ce s-a întâmplat, dar cred că astea sunt foarte rare. De obicei există o înțelegere (cred că grup organizat se numește în termeni juridici) în care directorul este capul operațiunii. Nu este întotdeauna nevoie ca și contabilul să facă parte din grup. Chiar dacă nu vrea să participe și nu-și pune viza CFP (Control Financiar Preventiv) pe documente, directorul poate să își asume achiziția prin semnătura proprie. Da, e mai riscant, dar uneori beneficiile fac ca riscul să merite.
Cea mai simplă metodă de furt din învățământ este la achiziții.

1. Directorul școlii cunoaște o firmă care poate furniza echipamente sau servicii pentru școală. Nu e nevoie să vă explic eu că sunt o grămadă de firme care trăiesc din contracte cu instituții bugetare. Este sau nu este nevoie de un echipament pentru școală? Nu are importanță. Directorul (sau contabilul, administratorul de patrimoniu, secretarul, bibliotecarul) convinge oamenii din școală (asta în cel mai fericit caz, de obicei se merge pe burtă) că e nevoie. Firma vine, face o ofertă care este undeva cu 40 – 60% mai mare decât prețul pieței. Directorul acceptă oferta și primește pentru asta un comision (a se citi șpagă). Mă rog, e un pic mai complex de atât, există niște pași care trebuie urmați, avem SICAP (se numea SEAP până de curând) – sistem de achiziții publice, dar lucrurile astea sunt foarte ușor de fentat: se fac întâi toate discuțiile și când vine vorba de făcut procedurile se fac atât de rapid încât nu există șansa ca o firmă concurentă să intervină.
2. Furnizorii mari (gen companii de telefonie mobilă sau internet) trimit periodic agenți de vânzări pentru renegocierea contractelor. Aici nu prea merge cu șpagă, compania nu riscă să facă mizerii de-astea pentru un contract cu o școală care are o valoare insignifiantă la cifra lor de afaceri. Dar agentul de vânzări are la dispoziție niște „incentives” pentru a prinde un contract mai scump. Bonusuri în echipamente: telefoane, laptopuri, tablete etc. Deși ele apar undeva pe anexele la contract, în multe situații ele rămân la director sau le împarte cu cei câțiva oameni din „gașcă”. Nu, nu rămân în școală, le iau acasă.

3. Clasic, vechi și încă valabil: îți iei televizor de la o firmă „prietenă” și îți facturează, să zicem, produse de curățenie.

4. Tot clasic: îți iei acasă telefonul cel nou și scump, sau laptopul la fel de nou și scump și aduci în loc janghine.

5. Asta e mai dubioasă, nu știu cum au reușit să o facă astfel încât să nu fie prinși, și nu cunosc detaliile în amănunt: au declarat mai mulți elevi care iau burse decât realul, diferența de bani au băgat-o în buzunar. Luați cu un gram de sare, poate nu am înțeles eu bine, deși cine mi-a spus era persoana care a observat în hârtii diferența – rezultau niște mii de lei care fuseseră luate din trezorerie dar nu mai ajunseseră să fie plătite la elevi.

6. Asemănător cu modelul nr. 1, școala cumpără diverse echipamente de la o firmă care este „foarte atentă” cu factorii de decizie și îi recompensează pe măsura sumei contractului. Echipamente de care școala nu are nevoie, sau care, pentru a putea fi folosite, mai au nevoie fie de alte echipamente suplimentare, fie de infrastructură sau training. După ce se face achiziția, echipamentele putrezesc undeva într-o magazie.

6b. Deși asta nu este tehnic furt, se întâmplă foarte des ca echipamente primite de școală prin diverse programe să ajungă în aceleași magazii în care se deteriorează, fără să fie folosite, pentru că nu știe nimeni să le instaleze și folosească, pentru că nu se ocupă nimeni să dea o decizie prin care să se instaleze și folosească, pentru că îi doare în cur de ele, pentru că pitong…

7. Cea mai folosită formă de furt este decontarea deplasărilor. Da, sumele per deplasare sunt mici, dar când ai într-o lună 15-20 de deplasări pe distanță de 100 km (x2 – dus-întors), iar tu ai fost doar de 3-4 ori… Eu zic că diferența e semnificativă. Și sunt multe luni într-un an. Cum se face? Simplu: de fiecare dată când te duci la o instituție unde ai treabă, ai mai multe ordine de deplasare la tine și o rogi frumos pe tanti de la registratură să-ți ștampileze mai multe. N-am auzit până acum să refuze cineva să facă asta. Și asta se face tot cu acordul directorului. De obicei, directorul este cel care o practică cel mai mult.

8. Fără acordul sau știința directorului, se fură orice. E drept că nu funcționează peste tot. Trebuie îndeplinite niște condiții. Inventarul să fie varză (sau inexistent), sistemele de supraveghere să fie prost concepute, prost folosite sau inexistente, sistemele de siguranță (uși încuiate, lacăte etc.) să nu existe. Se fură calculatoare, echipamente sportive, scule și materiale de construcție, produse de curățenie. Știu o școală unde, în 3 ani au dispărut 3 scări de aluminiu în 3 secțiuni (deci nu de-alea mici), 2 bormașini, un polizor unghiular, 2 truse de scule complete, un compresor și 5 aparate de aer condiționat. Toată lumea știa cine le luase, dar nu exista nicio dovadă.

Sursa mea de încredere, care știe foarte bine ce mânării se fac cu banii în sistem, este ocupată zilele astea cu diverse forme de birocrație. Când se eliberează, o să o întreb dacă am omis ceva și o să revin.
Până atunci, rețineți că ce s-a furat până acum din sistem s-a furat din între 2% și 3% din PIB. Dacă se alocau cei 6% promiși, sunt convins că unii directori ar fi avut acum insule private. 🙂