Am primit nenumărate mesaje cum că nu știe lumea cum arăt, că de ce n-am și eu o poză reală la profil, chestii de-astea.
Stați pe-aproape că vă spun imediat cum mă recunoașteți.


Am plecat într-un mic concediu, undeva la munte, frumos, pădure, o liniște totală, hotel cu 50 de camere – eu și coana Tanța, singurii turiști. Și-a cerut scuze doamna de la recepție, a zis că în câteva zile o să fie mai multă lume, vine un grup de meditatoare Manipura, doamnă de ce vorbiți urât, chestii de-astea.
Și ca să nu tâmpim de liniște am plecat la plimbare și ne-a prins ploaia. Eu mă grăbeam că n-aveam umbrelă, dar lu’ coana Tanța – îndulcită cu ceva sirop de agave – îi ardea de plimbare.
– Vezi țuțuraș, ce romantic e să te plimbi prin ploaie…
– Femeie, mie îmi clănțăne și ochiul de frig iar tu ai chef de romantism?!…

Eu întețeam pasul, ea se învârtea prin ploaie ca titirezul lui diCaprio.
La un moment dat văd cu coada ochiului o blondă care traversează alergând prin ploaie și după datină mă opresc. Cică nu e bine să-ți taie calea o blondă cu tricoul ud, am învățat și eu de la alții: te uiți și înghiți de 3 ori să nu-ți meargă rău.
În fine, mă opresc, blonda aleargă, coana Tanța începe și ea să alerge, mă trage după ea, văd și mașina care vine în viteză, anticipez impactul, eu încremenesc… dar femeile au alt simț și odată mă răsucește de mână, o trage pe-aia de pe șosea și amândouă se ascund în spatele meu iar mașina trece prin baltă și mă face fleașcă din cap până-n picioare.

După asta am răcit.
Normal că am răcit.
Dar nu orice răcit, răcit de-ăla de bărbat, cu fază terminală, cu delirat, cu visat morți și stafii.
Eu l-am visat pe tata.
A apărut așa cu rotocoale de ceață în jurul lui, împăienjenit la ochi și cu nasul lipsă, cu mersul lui domol, era schelete și cu pălăria pe cap. Hainele roase, dar pălăria era intactă. Și vocea la fel.
– Dă o țigară! zice.
Mă caut în buzunarul de la piept, scot o țigară.
Băi, când mi-a tufut una după ceafă…
– Ce faci Iliuță, fumezi?
– Păi nu mi-ai cerut o țigară?
– Păi eu sunt schelete, cum să fumez?! N-am plămâni… Dar tu de ce ai țigări? Fumezi?
Vezi, eu aicea uitasem că sunt în vis și că în realitate eu nu fumez, dar în vis fumam. Și mi-era așa rușine…
Glumeț din fire, cum îl știam, tata îmi zice un banc.
– Știi bancul cu ăia trei popi care făceau baie dezbrăcați?
– Nu.
– Cică erau trei popi și făceau baie dezbrăcați. Și deodată se aude hărmălaie, oameni mulți, treceau sătenii pe-acolo. Aoleu, ce să facă ei, hainele erau cam departe pe mal… Doi dintre ei duc mâna la zonele intime, unul își acoperă fața.
„Sfinția ta, dar ce faci?” – întreabă cei doi. „De ce îți acoperi fața?”
„Nu știu cum e la voi, zice el, dar pe mine mă știe lumea după față”.

– Așa că ai grijă, zice tata, după ce te știe lumea.
Și pleacă. Învăluit în ceață și amintiri, se face nevăzut.

Mă trezesc cu febră și mai mare, îmi ardeau creierii, dar simțeam că am un bloc de gheață pe șale. Îmi ardea capul dar șalele erau înțepenite. Reci.
Și-un frig în cameră de muream.
Strig după coana Tanța, pauză.
Cu chiu cu vai, mă ridic și iau telefonul de pe masă și-o sun.
Ea cică:
– Țuțuraș, stai cuminte acolo, sunt la farmacie, îți iau acum ce-ți trebuie.
– Lemne?
– Ce lemne, mă tâmpitule?!
– Lemne de foc, femeie! E frig în cameră de mor…
– Stai și tu cuminte până vin.
Și dotat cu simțul orientării mă duc spre fereastră să mă încălzesc.
Bătea așa bine soarele.
M-am așezat pe pervaz cu spatele la geam, era un pic mai bine…

Tocmai când eram gata să mă întristez că sunt 140 de milioane de kilometri între șalele mele și soare, aud o bătaie veselă în ușă.
Răspund fără ezitare:
– Intră, n-ai cheie?
Aud doar vocea tremurândă a recepționerei Manipura:
– Domnul Ilie, …dacă puteți să vă îmbrăcați sau să vă îndepărtați de la geam… că au venit turistele din Asia și le e frică să intre în hotel.

Câteva ore mai târziu, sprijinit în sceptru-mi și înfășurat în manta-mi, am coborât să iau masa.
Trec pe lângă recepție și-i șoptesc doamnei cu vocea tremurândă:
– Credeți că mi-au văzut turistele mai mult decât spatele?
La care ea îmbujorată și cu privirea-n chei:
– Ele nu, dar eu…
––
Acum vă-ntreb, pe voi, pe voi după ce vă recunoaște lumea?