Ascutam melodia asta a lui Dan Bălan. Da, îmi place O-Zone, shoot me now.
Și zice băiatul ăsta în melodie despre dragoste, durere, cum se iubesc ei și îi doare și toate alea.

Băi, eu nu înțeleg. Probabil și din cauză că sunt mai boșorog, dar, dacă 2 oameni se iubesc, nu e normal să fie împreună?

Cum vine aia, eu o iubesc, ea mă iubește, mă doare să fiu departe de ea, ea plânge ca sfânta Filofteia în fața violului roman, dar nu pot fi împreună, pentru că sunt pe poziții diferite și ireconciliabile. Iar ea îi scrie scrisori kilometrice în care îi mărturisește că îl iubește, dar îl și anuță că nu poate fi a lui. Iar el umbă de zănatec prin popor, plângându-și dragostea și îi transmite ei că și el o iubește, dar nu au cum să fie împreună.

În mintea mea lucrurile sunt simple: Bă, îți place de mine? Da. Și mie de tine. No bine, hai să ne-o tragem. Ți-a plăcut? Da. Bine, deci ne mai vedem și mâine.

Nu, noi trebuie să suferim, să avem probleme, vai, dar el nu are aceeași părere ca și mine față de criza din Iraq, ah, ea nu e așa cum a visat-o mama, ce ne facem, ah ce durere.

Filozofia asta de 2 bani o să ne ducă la soarta dinozaurilor.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.