Scrie Liliana pe Comunitate:

În ciuda a ceea ce pare acum sosirea minerilor a avut o largă susţinere a populaţiei. Ceea ce s-a întâmplat în piaţa Universităţii a fost lupta unui procent atât de mic de oameni încât nici nu a contat. Presa, televiziunea, oameni de cultură au fost de partea guvernului. Se propaga sologanul că să nu începerm vânătoarea de vrăjitoare, adică să lăsăm secretarii de partid şi politrucii în pace. Oamenii securităţii erau, cică, nişte oameni valoroşi, că nu oricine putea să facă parte din asemenea structuri, etc … şi marea majoritate a oamenilor credeau. Credeau sincer. După ani de îndoctrinarea nu aveau cum să fie altfel.

Am mai spus că am lucrat în una din marile uzine bucureştene. Deci, amintiri:

1. Între aprilie şi 13-15 iunie oamenii muncii se duceau să viziteze piaţa. Nu glumesc. Mi-aduc aminte cum povestea un magazioner peripeţiile lui prin piaţă. Chiar credeau că ăia au droguri şi din cauza drogurilor fac ceea ce fac. Le spunea celor din jur, ce-l priveau admirativ că a avut curaj să meargă acolo, câtâ mizerie există între corturi şi altele care mai de care mai gogonate. Le spunea că s-a dus acasă şi i-a spus nevestei să-i spele lucrurile că i-a fost frică să nu ia vreo boală. Să nu credeţi că nu era crezut, din contră. Ţin minte că am stat şi am privit şi nu putea să zic nimic. Adică puteam dar riscam să fiu linşată. A fost primul gust amar.

2. În ziua când au venit minerii şefii de atelier au venit şi au spus că cine doreşte poate să plece să-i susţină. Reţineţi – cine doreşte. Pot să spun că s-a golit uzina – încă nu se făcuse nici o concediere. Ţin minte că au plecat înarmaţi cu răngi, cu bâte de lemn, fiecare cu ce a putut. Chiar credeau în ceea ce fac. Mai ţin minte că am ajuns acasă pe jos, că autobuzele duceau oameni către centru şi mă gândeam cu groază la ce va fi. De altfel noi care eram tineri am fost sfătuiţi să nu trecem prin centru. mai ales un amic cu părul lung şi cu barbă. Pentru cei care nu cred aşa era. Ochelarii erau un semn că eşti intelectual şi există o ură cruntă vis a vis de aceşti oameni. Mai ştiu că mi-a fost frică, groaznic de frică şi mă întrebam încotro ne îndreptăm. Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să mă gândesc serios să plec din ţară.

Acum ce am vrut să spun este că minerii au fost întâmpinaţi în Bucureşti cu aplauze şi flori şi că au avut o largă susţinere a populaţiei. Ar fi cazul zic ca o mare parte dintre noi să se gândească că nu se putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat dacă noi nu susţineam toate aceste atrocităţi. Fără nici o îndoială că Iliescu şi comp. sunt marii vinovaţi, să zicem în proporţie de 80% dar restul de 20 de procente ne revin nouă, ca popor.

Și vin și eu și completez. Este complet și absolut real. Aveam aproape 17 ani la acel moment și, în dimineața celei de-a doua zi în care au sosit minerii, stăteam pe strada Eforie, la sediul IGP sau ce e acolo și priveam cum sunt aduși arestații de către mineri. Oameni simpli, femei, bătuți, umflați, cu sângele curgând. Știți ce făceau bucureștenii adunați acolo? Aplaudau cu tărie.

Aceștia au fost oamenii. Aceștia sunt cei ce au aprobat toate acțiunile astea. Nimic nu se întâmpla dacă nu era susținere populară.
Dar a fost. Acum încercați să vă băgați capul între urechi și să vă faceți că ați uitat că aplaudați la televizor, cu mânuțele alea grăsuțe, cum băteau minerii. Vă plăcea că au găsit MAȘINI DE SCRIS ȘI DOLARI! în sediul PNȚ. Acum credeți că s-a uitat.

Nu, nu s-a uitat. Voi toți sunteți el, acest penibil imortalizat etern de Dinu Lazăr.

bucurestean sarutanad mana unui miner

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.