Astăzi, stând la şedinţa de creaţie Happyfish de pe strada Smârdan, unde e Metaxa scumpă, mă uitam la un pui de ţigănuş, care avea un băţ al şi sărea cu el în sus, din mers, încercând să atingă un cablu negru, probabil electric.

Ce să zic, pe lângă faptul că speram să-l atingă şi să fie electrificat, să se bucure şi sufletul meu, îmi venise şi melancolia. Mi-am adus aminte cât de mult îmi plăcea, când eram mic, să ţopăi din mers, să încerc să ating frunze din pomi, să sar peste băltoace, să mă caţăr pe garduri, în căutare de dude necoapte şi să mă mânjesc pe toată mecla cu suc de dude mov.

Acum de ce nu mai facem asta? Eu personal am aceleaşi senzaţii şi acum, după zeci de ani. Îmi vine să sar după frunze pe stradă, să le iau şi să le pocnesc în pumn, aş mânca cu plăcere dude din copaci sau aş alerga după pisici. Şi totuşi nu o fac. Pentru că mi-e jenă să nu se uite lumea chiorâş la mine. Dragă doamne câtai bărbatul se prosteşte pe stradă, ca un copil.

Bă, de ce pana mea ne refuzăm copilăria?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.