Mai zilele trecute, am văzut-o pe stradă pe iubirea vieţii mele, din şcoala generală. Pe atunci era o frumuseţe de copilă, blondă cu ochi albaştri şi nişte zulufi creţi, care nu se lăsau aranjaţi în nici un fel. Acum, era o doamnă cu curul cât china, îmbrăcată lălâu, cu UGGşi în picioare şi tunsă scurt. Cred că se apropia lejer de 150 de kilograme. Am evitat să o salut, ar fi fost penibil să ne desluşim copilăria din munţii de slănină.

La fel de slăninoasă a ajuns şi prima mea mare dragoste din liceu, deşi era sportivă până în măduva oaselor. Când am revăzut-o la reîntânirea claselor, ocupa singură o bancă de 2. Iar pe vremuri puteam să o ţin în palmă. La propriu în palmă, nu altfel.

După care m-am uitat într-o oglindă.
Eu tot copil mă văd, mic şi poznaş. Cred că şi ele se văd la fel.
Deci, concluzia e că trăim pentru a ne îngrăşa. În paşi mici şi simpli.

PS: A fost cineva la sala aia de forţă de la Dristor 1? Păreri?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.