Azi îmi atrăgea cineva atenția, PE SMS, că nu am scris pe blog decât un articol și că am lăsat-o cam moale și că nu e bine.
Bine, nu înțeleg eu cum cineva din afara fenomenului îmi poate cuantifica mie cantitatea de muncă depusă, asta e cu totul altă mâncare de fish.

Plus că da, omul are dreptate. Nu am mai scris mult. Înainte de mutare, cu vreo lună să zic, se termina un pasaj de timp în care eu scriam minim 8 articole zilnic. În general de fapt, cam zece. Era o nebunie, o furie distructivă, o nevoie continuă de a posta ceva, de a fi în rând cu ziarele, de a fi vocal, chiar și cu prețul renunțării la implicarea continuă în comentarii.

După care a intervenit mutarea, care a fost teribil de dificilă și nu am mai avut timp fizic să mă ocup la fel ca înainte de blog. După care…
După care, pur și simplu, m-am relaxat.

Mă trezesc dimineața, e liniște, e răcoare, singurele chestii care mă enervează sunt fazanii care au cuib la 15 metri de mine. Beau o cafea, mă hlizesc cu ai mei, ne jucăm, ridicăm zmee. Sunt același om ca înainte, fac aceleași chestii. Doar că sunt relaxat. Foarte, foarte relaxat.

Când ești calm, când ai serenitatea necesară, începi să îți dai seama care sunt lucrurile importante pentru tine. Și ai grijă de ele, iar ele îți aduc liniște, pentru că sunt bine. Și e un cerc vicios, dar un viciu binefăcător și benevol, pe care cu drag îl accept și îl îmbrățișez.

În rest, Virginica Lup să trăiască…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.