Când am plecat din Bucureşti la COnstanţa, credeam că niciodată nu o să pot să mă obişnuiesc cu lipsa oraşului tumultos, cu lipsa aglomeraţiei, cu lipsa zecilor de magazine pe kilometru pătrat, cu lipsa prietenilor, a familiei.
Ajuns acolo însă, am realizat că poţi trăi foarte bine într-un oraş liniştit, că îmi place ideea de a-mi scălda posteriorul în mare când vrea muşchiul meu, că şi în COnstanţa sunt moluri şi hypermarketuri, că prietenilor li se rupe de prezenţa mea şi îşi aduc aminte de mine doar când au concediu. De familie nu mai zic nimic.

Acum am 7 luni de când m-am întors. Doamne, ce zăpăcit eram în primele zile. Nu mai ştiam străzi, scurtături, cinematografe, se shimbase faţa oraşului faţă de cum o ştiam, apăruseră magazine în locuri unde jucasem fotbal, dispăruseră magazine pe care le ştiam de când eram de-o şchiopă. Traficul mă înnebunea, simţeam constant nevoia să intru cu Nova în câte un nesimţit.

Dar am realizat că mi-a lipsit. Mi-a lipsit oraşul ăsta, aşa împuţit cum e, prăfos, plin de nesimţiţi şi loganezi, plin de păsărici proaste şi cefe late cu lanţ. Mi-a lipsit pentru că e oraşul unde am crescut, unde am învăţat să privesc lumea, unde am ţinut o fată de mână, unde am râs şi unde am plâns.
Mi-a lipsit oraşul meu.

De ce am scris asta? Unii ar crede că doresc să câştig premiul pus la bătaie AICI. Dar nu de asta e scris. Ci pentru că simt nevoia câteodată să-mi apăr locurile unde am crescut.
DE-AIA.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.