Era un băiat micuţ şi firav. Retras, inchis între cărţile sale de când se ştia. Cărţile erau singurele care îl mângâiau. Între ele, uita că nu are copilărie, că mănâncă pe sponci, că în fiecare dimineaţă trebuie să îşi ia rolul de mamă şi tată pentru cei doi fraţi mai mici. Când citea, în lumea lui nu mai existau bătăi între părinţi, băutură, sânge pe pereţii casei sau vecini batjocoritori.
Prietenii lui erau Cavalerii Pardaillan, D’Artagnan, Contele de Monte Cristo. Nu avusese timp şi de prieteni adevăraţi, copii de vârsta lui. De când se ştia, el avusese grijă de fraţii lui mai mici. Joaca era întotdeauna pe ultimul plan.
Dar acum crescuseră şi ei. Iar el începuse să cunoască şi alţi copii.
Îi plăcea viaţa lor. Nu ştia că poţi să inventezi atâtea jocuri între blocuri. Din păcate, îi privea de la distanţă. El era doar un paria, mic şi slab, pe care ceilalţi aproape nici nu ştiau cum îl cheamă.
Într-una din zile, a vazut-o. Era roşie ca focul, alerga în jurul blocului cu o viteză nebună şi toţi ceilalţi copii se ţineau după ea, tipând de fericire. Era cea mai frumoasă bicicletă pe care o văzuse vreodată. Cu cauciucuri care sfârâiau pe asfaltul încins, cu sonerie la care stăteau la coadă toţi copiii din bloc să o apese, cu ciucuraşi atârnând de ghidon, ce mai, o nebunie de bicicletă.
– Mami, vreau şi eu să-mi cumperi o bicicletă ca a vecinului.
– Ce-ţi trebuie ţie bicicletă, vrei să te calce maşina? Nu vezi ce pericole sunt pe stradă?
– Mami, niciodată nu ţi-am cerut ceva în mod deosebit. Dar aş dori tare mult o bicicletă. Aşa, sunt sigur că ceilalţi copii mă vor place mai mult şi o să mă lase să mă joc cu ei.
– Bine, uite cum facem, dacă înveţi bine şi anul ăsta şi iei iarăşi premiul I, îţi promit că îţi iau ce bicicletă vrei tu.
Brusc, lumea a devenit altceva pentru el. Simţea că nu mai are suflet, că sufletul îi este dus, undeva pe cel mai înalt acoperiş din oraş şi striga “O să am cea mai frumoasă bicicleta din lume!”
Nu îşi făcea griji pentru premiu. De când se ştia, niciodată nu învăţase pentru şcoală. De fapt, nici nu îşi amintea cum învăţase să citească. Lucrurile îi veneau natural, iar pentru el era suficient să audă o lecţie în clasă ca să nu o mai uite niciodată. Dar, pentru siguranţă, a început să înveţe, să îşi facă temele acasă, chiar dacă asta însemna să îşi neglijeze fraţii câteodată, ba chiar făcea şi exerciţii de caligrafie, pentru că i se părea că scrie foarte urât, iar bicicleta lui MERITA un scris frumos.
Şi a venit sfârşitul de an şcolar. Când învăţătoarea l-a anunţat ca premiant, singurul cu premiul 1 din clasă, în minte el deja alerga la magazin, de mână cu mama, să îşi aleagă bicicleta. A lui va fi roşie, şi va avea o sonerie mare mare, şi nu o să o dea la nimeni niciodată.
– MAMI, am luat premiul 1, mami!
– Cu ce note?
– Uite carnetul de note! AM LUAT PREMIUL 1!!
– Da, s-ar fi putut şi mai bine de atât, dar e bine şi aşa. Bravo.
– Hai, ce mai stăm! Să mergem la magazin!
– Să facem ce? La ce magazin?
– Hai mămico, termină. La magazinul de biciclete. Am luat premiul 1, ai uitat?
– Parcă am mai vorbit odată de problema asta! Afară sunt multe maşini şi poţi să păţeşti ceva! Te rog frumos să termini cu copilăriile, că eşti băiat mare, nu mai eşti de prostii de astea!
– Dar mi-ai promis…
Era un băiat mare, în clasa a 4 a. Un băiat mare şi, brusc, un băiat foarte bătrân.
Un bătrân care va visa toată viaţa la bicicleta lui roșie, cu o sonerie mare mare, la care să se adune copiii şi să se joace.
Niciodată nu a mai luat premiul 1…
NOU
Da cine are acum mertz rosu? Cine?!
NOU
Da… Promisiunile parintilor in minunatii ani ai comunismului…
Sunt curios, ce se putea “mai bine” decat premiul intai?
“Ce, pentru mine inveti??? Pentru tine inveti, ca sa fi om in viata! Mai lasa-ma cu prostiile tale!”
NOU
Sper ca Mecedesu’ ala rosu sa îți fi adus măcar jumătate din bucuria pe care ți-ar fi adus-o bicicleta….
NOU
Nu. Nu-i acelasi lucru. Cred ca o satisfactie mai mare a fost cand i-a luat fetitei lui prima bicicleta. Fara conditii.
NOU
da, nu e acelasi lucru. Bine, va recomand sa nu faceti ca mine, eu am facut exact invers fata de copilaria mea si le-am luat copiilor mei toate, toate tampeniile posibile. nici asa nu e bine.
NOU
@Arhi: da, poate ca nu e bine sa le iei tot ce vor 100% din timp. Dar clar e mai bine decat sa creasca suferind ca nu au avut, si cu complexe. Eu am fost din aia rasfatata si am primit de toate in copilarie (ma rog, ce exista pe atunci). Si, ca adult, nu sunt deloc atrasa de boarfe, gadgeturi, si alte alea, nu arunc cu bani pe tampenii. Am prieteni din copilarie/adolescenta care acum, ca adulti, incearca sa acopere neimplinirile din copilarie dandu-si banii pe toate minunile, masini scumpe, TV-uri uriase, ceasuri, etc. Pe termen lung, e mai ieftin sa-ti rasfeti copilul in copilarie decat sa se tranforme intr-un adult care duce dupa el complexe, pe care le ingroapa in jucarii scumpe.
NOU
stii cand am pus stop? era de un craciun, i-am luat fiica-mii, bine, ambilor copii, cate 17 cadouri, chestii scumpe, kkturi electronice, jucarii mari, misto. eram ca in harry potter, am vrut sa facem un craciun de ala ca in povesti, cu locul plin de cadouri sub brad.
se duce fii-mea la scoala dupa vacanta:
– ce ai primit de Craciun, Aisha?
– O papusa…
NOU
Sincer, deși știu teoria nu pot să nu îmi amintesc sentimentul de rahat din școala primară și gimnaziu când majoritatea aveau diverse chestii și eu nu. Și nici nu era tot timpul vorba de lipsa banilor ci de neinteres privind unele situații. Știu că nu are nevoie pruncul de 24583 lucruri, da uneori sentimentul ăla de om care e în afara grupului iese la iveală și bate rațiunea.
NOU
pruncul are nevoie de alaptare si de pampersi!
NOU
am rămas fără cuvinte și cu un nod în gât. vreau doar să-ți mulțumesc că, prin postările despre copilărie, mă ajuți enorm să nu devin (prea) idiot în relația cu copiii mei…
NOU
Cunosc situatia cu varf si indesat :)) mi-am luat masina singur la 18 ani, din bani stransi din diverse activitati (legale) :)) si am si zis “din clasa 1 tot iau premiul I ca mi-ai promis bicla. Mi-am luat singur masina intr-a 11-a”
NOU
Eu nici nu am avut condiții, dar nici nu am primit ce îmi doream. Am avut calculator în clasa I, l-am stricat, și aia a fost. Mie mi s-a zis clar, ”mie mama nu mi-a dat bani”, așa că nici eu nu am primit. Era același model de parenting :)).
Dar aveam și colegi fără cadouri, dar cu condiții. Bătaie pentru orice notă de-o singură cifră. Și bătaie sănătoasă, de se ascundeau de frica părinților. Un singur coleg lua 10 lei pentru fiecare notă de 10 la materiile importante. O raritate pe vremea aia.
NOU
Jeez. Same f**cking thing la mine. Doar ca nu era o bicicleta rosie, vroiam pur si simplu o bicicleta. In locul bicicletei am primit o racheta de tenis. Pentru mine (eram clasa I) a fost atat de dezamagitor incat niciodata nu le-am mai cerut absolut nimic alor mei, nici macar chestii esentiale gen o pereche de adidasi cand se rupeau sau ramaneau mici. Ii lasam pe ei sa descopere ca am nevoie.
Si ca tot ai deschis cutia pandorei:
– alta chestie care mai tarziu m-a afectat psihic (fara sa-mi dau seama pana cand nu am vorbit cu un psiholog) era comparatia constanta la scoala. Ai luat 9? Cat a luat X? 8? Da, dar la istorie ai 6, uite, X a luat macar 8 deci poti mai mult… Mai tarziu, m-am lasat de 2 facultati in ultimul an pentru ca psihic, aveam un blocaj, pur si simplu nu mai puteam continua sa-mi fac lucrarea de licenta si sa-mi iau ultimele examene (acea frica de comparatie duce la astfel de comportamente).
– reprosul constant ca ei fac sacrificii pentru mine. Ca umbla ei cu aceiasi pantaloni 5 ani ca sa am eu. Ceea ce m-a facut in prima parte a tineretii mele sa fiu un fucking iresponsabil cu banii si sa nu stiu sa-i apreciez tocmai pentru ca traim in iluzia aia ca “eu am”, nu fac sacrificii ca ai mei.
NOU
Da, asta cu “da’ cutare cat a luat?” era felul parintilor de a ne “motiva”. Cand veneam fericit cu 10 acasa, reactia era “mda, bravo, cutarica cat a luat (de obicei colegul/colega de banca sau cel mai bun prieten)?” Daca respectiva/respectivul lua 9, rractia era “bravo, dar sa stii ca pentru tine inveti”. Daca nota mea era 9 sau 8 iar celalalt lua 10, reactia era asemanatoare cu cea descrisa de tine.
Da, doare cand dintr-un ghinion tu, care invatai cel putin la fel de bine ca celalalt, poate chiar mai bine luai o nota mai mica, de cele mai multe ori dintr-un ghinion (te pierdeai, erai mai timid, nu-i placea profesorului cum vorbeai, chestii din astea subiective).
Dar pe mine chestia asta nu m-a marcat chiar asa. La un moment dat, a ajuns sa nu-mi mai pese. Iar cand am ajuns la liceu, deja nu mai aveam decat 2 colegi din generala. Care invariabil, atunci cand eram intrebat, luau mai putin decat mine. Si parintilor le era rusine sa verifice daca e adevarat, asa cum faceau in generala. La un moment dat, chiar toata clasa lua mai putin decat mine. Adica daca eu luam sa zicem 5, raspunsul meu la intrebarea ceilalti cat au luat era 4. Nu ma crezi, sun-o pe diriginta. Le era rusine sa sune. La un moment dat nici nu ma mai intrebau.
NOU
Aceeași promisiune.Acelasi motiv de încălcare.Mi-au luat la schimb patine cu rotile, nemțești “că -s mai bune”,pe care le-am schimbat după un an, terminate,cu unele chinezești fără moarte, găsite de mine sh.
NOU
same here.
“daca iei premiul I, iti luam bicicleta.”
8 ani am luat premiul I – din clasa I pana in clasa a VII a.
de fiecare data primeam amanari, scuze, pretexte… si ma plimbam in continuare cu o rabla veche si ruginita, care fusese a bunicului. invatasem singur sa merg pe bicicleta, din clasa I, nici nu ajungeam sa incalec peste cadru, ca eram prea mic, mergeam pe sub cadru, cumva intr’o parte, asa.
n’am primit niciodata bicicleta aia nenorocita. si, incepand cu clasa a IX a, nici n’am mai luat vreun premiu – pur si simplu am refuzat sa mai invat sa iau note mari, ma multumeam sa nu raman corijent.
dupa ce am inceput sa fac propriii mei bani, mi’am luat toate tampeniile pe care mi le’am dorit (indiferent ca mi le’am permis sau nu); iar dupa ce am avut copii, le’am luat absolut tot ce si’au dorit, nu conta despre ce era vorba.
si imi iau, si le iau si lor, in continuare. nu ma pot abtine, nu pot face altfel. si nici nu vreau sa fac altfel.
asa ca stiu ce zici.
trist.
NOU
ah, deci nu sunt singurul care isi cumpara toate cretinatatile…::))))
NOU
Cam așa și eu. Dar parcă tot era mai bine să fi fost luate la timpul lor. Parcă nu mai au farmec.
NOU
@Arhi: se pare ca suntem cel putin doi… putem sa facem un club :)))))))
@mihail: pentru mine au farmec. de fiecare data ma bucur de ele, timp mai lung sau mai scurt, depinde. de unele uit repede… pe altele le folosesc zilnic.
dar cel mai mult ma bucur cand le cumpar fetelor mele tot ce’si doresc, si ma gandesc cu satisfactie ca nu sunt ca parintii mei in privinta asta. 🙂
NOU
Tot pe sub cadru pedalam și eu cu o vechitura… La mine visul era o semicursa verde metalizat, ruseasca, asa era moda. Nu am primit-o niciodată. Pentru mine și pentru copii orice moft dar sa vedeți când vin nepoții, e nenorocire, nici nu trebuie sa termine cuvântul ca deja obiectul este cumparat/comandat
NOU
Așa am primit și eu, promisiuni din clasa a doua până în clasa a opta… Nu realizam că n-o să primesc, continuam să sper…
O altă chestie care m-a dat gata: am făcut liceul în Giurgiu(la 70 de km de localitatea de baștină), iar lângă cămin era o autoservire de unde am cumpărat măsline pentru acasă – 2 kg. Săptămâna următoare mi-a fost redusă suma săptămânală – “să nu mai dai banii pe prostii”.
NOU
Să ne înțelegem, ai mei nu au fost chiar niște sfinți, am și eu traumele mele (aia cu comparația, de exemplu, dar nu chiar în halul ăla, s-a oprit la intrarea în gimnaziu) care-mi provoacă probleme, dar nu am întâmpinat foarte multe probleme pe care le expui tu sau alții în comentarii.
Nu am avut nici problema asta cu promisiunile. Din ce îmi amintesc eu, ai mei se străduiau extrem de tare să nu facă promisiuni pe care știau că o să fie greu să le țină (mai mult din motive exterioare lor) și în niciun caz nu făceau promisiuni pe care nu intenționau din start să le țină (gen “îți iau nu știu ce dacă.. “, iar ei în niciun caz nu aveau de gând să ia nu știu ce-ul. Ziceau de la început “nu se poate/n-avem bani/whatever”).
În prima parte a copilărie a ajutat mult că locuiam într-un oraș mic unde nu se găsea nimic în magazine. 🙂
Dar dacă apucau să promită, “la salariu/de ziua ta”, apoi morți-copți făceau ce-au promis.
NOU
M-a intristat povestea. Parintii taie treptat aripile copiilor, iar cand ajung adulti, ii indeamna sa isi ia zborul de la etajul 10.
NOU
doamne, cat de bine ai spus…
NOU
Trebuie sa spun ca si eu am trecut prin aceeasi experienta.
Am crescut intr-un cartier muncitoresc din oras, cu blocuri noi si multe familii tinere cu 2-3 copii.
Majoritatea copiilor din fata blocului aveau biciclete. Biciclete mai mari, mai mici, rusesti, Pegas-uri cu scaun de ala lung.
Noi nu eram chiar cei mai necajiti din zona, stateam chiar mai bine decat multi altii pe vremea respectiva.
Cu toate astea, de fiecare data cand ceream alor mei sa-mi ia si mie bicicleta, venea acelasi raspuns sub diferite forme: “Daca iei premiul N”, “Daca iei treapta I”, “Daca iei treapta II”, “Daca iei note bune la BAC”.
Le-am luat pe toate, le-am facut pe toate, dar deja inainte de BAC stiam ca e aia o promisiune desarta.
La 17 ani m-am angajat vanzator la o toneta stradala si cu primul salar mi-am luat o semicursiera SH.
2-3 ani de zile n-am fost nicaieri decat cu bicicleta mea, luata din banii mei, reparata de mine.
Nici in ziua de azi nu stiu DE CE nu mi-au luat ai mei bicicleta.
Toata copilaria m-am dat cu bicicletele prietenilor de la bloc.
NOU
Nici nu ceream macar…cumva stiam ca nu se poate…
Nu am suferit abuzuri, am fost totusi un copil iubit dar singur, al 5-lea si la 5 ani distanta de sora dinaintea mea, cu un caracter total diferit de al meu dar spre care tindeam, in inconstienta mea, fara sa vad si fara sa vada nimeni ca sufar…
Ea a fost si e bine, eu urlu in mine ca nu am stiut a ma pretui si ca am lasat suferinta sa treaca si in copilul meu…
NOU
Și ai mei au fost departe de a fi părinții ideali. Eu eram copilul cu care erau alții comparați, învățam de rupeam, știam doar premiul 1, FB/10 pe linie, olimpiade, etc. Și totuși nu era de ajuns. Orice notă mai mică de 10 era încununată de niște bătăi crunte, aplicate pe rand de fiecare părinte. Orice făceam, însemnând învățat, muncă acasă (căci sunt de la țară) nu era de ajuns, trebuia mai bine, eram proastă, grasă, incapabilă sa fac ceva bine. Primele mele amintiri cuprind o furie de nedescris, furie la adresa lor, celor care mi-au dat viață într-un sat sărac, într-o familie săracă și plină de lipsuri. Toate acțiunile mele aveau un singur scop și anume să scap dracului de ei, de sărăcie și de bătăi. Refugiu mi-au fost tot cărțile, trăiam și călătoream prin intermediul lor. La liceu făceam foamea ca să am bani de cărți, oricum era o alegere mai bună.
Promisiunile deșarte pe care părinții mi le-au făcut de-a lungul anilor deja nu mă mai afectau, aveam un singur țel și m-am ținut de el.
Acum sunt un adult defect, văd imperfecțiunea în tot ce fac, niciodată nu fac suficient de bine deși constant mi se spune că rezultatele sunt mult peste așteptări.
Sunt zgârcită, deși am avut multe lipsuri in copilărie nu vreau să le umplu acum. Trăiesc cu teroarea că voi ajunge iar să am lipsuri, așa că în mintea mea e mai bine să am mulți bani puși deoparte ca să nu mai ajung vreodată să nu am.
Sunt cam paranoică, mă umplu de asigurări de viață/de credit/casco/etc ca orice ar fi, să am o plasă de siguranță.
Încă nu am copii, dar încerc să lucrez cu mine ca să fiu un părinte ok dacă vreodată voi avea.
NOU
D’aia e bine sa le spui la copii ca s-a reportat premiul pentru anul viitor ca la 6/49, ca sa ia mereu premiul I.
NOU
Brrr…
NOU
M-da. Fiecare cu povestea lui. Dacă nu povesteai nu-mi aduceam aminte. Și eu mi-am dorit bicicletă, mergeam pe ale prietenilor. De fiecare dată cînd aduceam vorba ai mei nu promiteau nimic. Așa că am început să strîng bani. În trei ani am reușit să strîng suficienți bani. Și mi-am luat un model de la Pegas ,verde, cu roți mici. Eram așa mîndru de ea. În vara aia am scos sufletul din bicicleta aia. Cu cîteva zile înainte de a începe școala sora mea a luat bicicleta și a încercat să cîștige un pariu stupid – că o să urce în viteză de pe drum pe trotuar sărind bordura. Nu a reușit, bicicleta s-a oprit în bordură și sora mea a plonjat pe trotuar, direct în cap. Din fericire fără urmări foarte grave, capul spart, sîngerare destul de puternică, mers la spital. Urmarea – a doua zi mi-au vîndut bicicleta. Nu a contat nimic din ce am spus eu, nu a contat faptul că mi-au dat banii înapoi. Și ca lucrurile să fie și mai rele o vedeam zilnic la noul proprietar. De atunci nu am mai mers pe bicicletă și nici nu mi-am mai dorit una. Pînă acum 4 ani. Atunci am primit o bicicletă cadou de la sora mea. De atunci merg ocazional pe ea și mă simt ca în urmă cu aproape 40 de ani.
NOU
Aș vrea să-i fi putut da eu acelui copil bicicleta.
Din păcate, mulți copii rămân cu traume din copilărie.
Îmi povestea cineva de un coleg de clasă, care a fost tot timpul premiant, iar acum nu mai vrea să învețe, nu-i mai pasă de nimic. Mi-a spus că acel băiat s-a certat cu un profesor care dorea să-i dea o notă mai mare. Nu-i mai păsa de nimic, prin revoltă arăta că se simte nefericit.
Se pare că părinții copilului divorțaseră, el a rămas cu tatăl (mama, dacă știu bine, nu era interesată de el), iar tatăl îl consideră doar o povară.
L-am rugat să încerce să-l ajute atât cât poate, să-i arate prietenie.
Din păcate, există foarte mulți părinți care divorțează și-și consideră copiii doar o povară în plus.
Știu pe cineva care are și acum ca o un fel de eczemă pe mână pe fond nervos (așa s-a spus), mergea în pauze în toaletă și se mușca până la sânge de mână ca să-și controleze stresul, furia și frica.
Știți, pe eMAG este un dispozitiv de ascultare de câțiva lei, dacă o javră de învățătoare pozează în doamna binevoitoare care nu mai se descurcă cu copilul neastâmpărat și mincinos.
www.emag.ro/microfon-gsm-n9-cu-slot-de-cartela-sim-9100-38-2/pd/DHKNYNBBM/
Nu se aude bine (mi s-a spus), nu e chiar o minune a tehnicii, dar suficient de bine ca părinții să-și dea seama.
Am auzit și eu întâmplările astea în tren sau pe undeva, nu cred că sunt adevărate, cum sa facă asta un profesor sau un învățător? Chiar nu-mi vine sa cred!
NOU
Se aude bine. Am două.Dacă vrei pot să-ți dau o bucată, oricum stau cuminți într-o cutie de aproape 2 ani. Le-am luat pentru că pretindeau că furnizează și locația. Unul are și buton de panică. Nu merge pe RDS.
NOU
Mulțumesc, nu este nevoie.
Ce a avut acel necunoscut 🙂 care mi-a povestit asta nu se auzea bine.
Acum a dăruit altor părinți acel aparat, aveau și ei probleme cu de acest gen.
Am auzit că după ce a terminat cu acea învățătoare, omul “s-a scăpat” la câțiva părinți care umblau cu “șoptitul și șpăguța” la “”doamna” 🙂
Ehe, omul a ajuns la psiholog cu copilul, i se spunea în clasă “cancerosul” și se fereau să-l atingă pentru că mama lui folosea un scuter electric să meargă, copilul era și este mare, puternic și perfect sănătos. Bănuiesc faptul că părinții cei educați nu vorbeau la fel, deși în față zâmbeau. 🙂
NOU
In fiecare an la scoala mea se organizau la sfarsitul anului scolar excursii cu clasa (au fost manastirile din Moldova, Apuseni si alte diverse excursii de cate una doua zile – pe care le povesteau apoi colegii anii intregi).
Parintii mei erau profesori. Mama chiar in aceeasi scoala pentru o perioada si deci se cunosteau cu toti profesorii mei ba chiar aveau access la catalog fara sa ceara voie. Cu toate astea nu o faceau decat rar sau mai bine spus in salturi largi. Eu ascundeam notele proaste (bine cred c-as putea extrapola si pana la a spune ca sunt mitoman), pentru ca pe mine ma pedepseau. Mai rar batut, dar sigur pedepse: nu ai voie afara sau nu ai voie ceva anume. Eu am apucat sa practic rugby si desi am fost si batut durerea fizica o accept si astazi fara probleme fara sa ma afecteze.
Fiind final de an totusi era cumva darea de seama si se actualiza situatia mea si in cadrul familiei. Iar descoperirle mai mici erau pedepsite cu interdictii. Asa ca eu n-am prins nicio excursie de final de an, ba mai mult n-am avut voie nici la banchetul de clasa a VIII-a.
Astazi regula in casa este ca reactiile noastre (parintesti) sa incercam sa le legam de ceva rational si in niciun caz de ceva calendaristic. Orice ar face copila va merge la actiunile organizate (excursii, petreceri, ziua ei de nastere) pentru ca alea sunt efemeride si sunt experiente unice irepetabile. Eventualele pedepse incerc sa-mi promit ca vor fi de genul ai de citit o pagina in plus sau de scris doua randuri (a terminat clasa intai).
Bicicleta mea rosie au fost niste excursii la care am visat toata viata. / Bine nici bicicleta n-am avut pana in facultate…