Era un băiat micuţ şi firav. Retras, inchis între cărţile sale de când se ştia. Cărţile erau singurele care îl mângâiau. Între ele, uita că nu are copilărie, că mănâncă pe sponci, că în fiecare dimineaţă trebuie să îşi ia rolul de mamă şi tată pentru cei doi fraţi mai mici. Când citea, în lumea lui nu mai existau bătăi între părinţi, băutură, sânge pe pereţii casei sau vecini batjocoritori.

Prietenii lui erau Cavalerii Pardaillan, D’Artagnan, Contele de Monte Cristo. Nu avusese timp şi de prieteni adevăraţi, copii de vârsta lui. De când se ştia, el avusese grijă de fraţii lui mai mici. Joaca era întotdeauna pe ultimul plan.
Dar acum crescuseră şi ei. Iar el începuse să cunoască şi alţi copii.

Îi plăcea viaţa lor. Nu ştia că poţi să inventezi atâtea jocuri între blocuri. Din păcate, îi privea de la distanţă. El era doar un paria, mic şi slab, pe care ceilalţi aproape nici nu ştiau cum îl cheamă.

Într-una din zile, a vazut-o. Era roşie ca focul, alerga în jurul blocului cu o viteză nebună şi toţi ceilalţi copii se ţineau după ea, tipând de fericire. Era cea mai frumoasă bicicletă pe care o văzuse vreodată. Cu cauciucuri care sfârâiau pe asfaltul încins, cu sonerie la care stăteau la coadă toţi copiii din bloc să o apese, cu ciucuraşi atârnând de ghidon, ce mai, o nebunie de bicicletă.

– Mami, vreau şi eu să-mi cumperi o bicicletă ca a vecinului.
– Ce-ţi trebuie ţie bicicletă, vrei să te calce maşina? Nu vezi ce pericole sunt pe stradă?
– Mami, niciodată nu ţi-am cerut ceva în mod deosebit. Dar aş dori tare mult o bicicletă. Aşa, sunt sigur că ceilalţi copii mă vor place mai mult şi o să mă lase să mă joc cu ei.
– Bine, uite cum facem, dacă înveţi bine şi anul ăsta şi iei iarăşi premiul I, îţi promit că îţi iau ce bicicletă vrei tu.

Brusc, lumea a devenit altceva pentru el. Simţea că nu mai are suflet, că sufletul îi este dus, undeva pe cel mai înalt acoperiş din oraş şi striga “O să am cea mai frumoasă bicicleta din lume!”
Nu îşi făcea griji pentru premiu. De când se ştia, niciodată nu învăţase pentru şcoală. De fapt, nici nu îşi amintea cum învăţase să citească. Lucrurile îi veneau natural, iar pentru el era suficient să audă o lecţie în clasă ca să nu o mai uite niciodată. Dar, pentru siguranţă, a început să înveţe, să îşi facă temele acasă, chiar dacă asta însemna să îşi neglijeze fraţii câteodată, ba chiar făcea şi exerciţii de caligrafie, pentru că i se părea că scrie foarte urât, iar bicicleta lui MERITA un scris frumos.

Şi a venit sfârşitul de an şcolar. Când învăţătoarea l-a anunţat ca premiant, singurul cu premiul 1 din clasă, în minte el deja alerga la magazin, de mână cu mama, să îşi aleagă bicicleta. A lui va fi roşie, şi va avea o sonerie mare mare, şi nu o să o dea la nimeni niciodată.

– MAMI, am luat premiul 1, mami!
– Cu ce note?
– Uite carnetul de note! AM LUAT PREMIUL 1!!
– Da, s-ar fi putut şi mai bine de atât, dar e bine şi aşa. Bravo.
– Hai, ce mai stăm! Să mergem la magazin!
– Să facem ce? La ce magazin?
– Hai mămico, termină. La magazinul de biciclete. Am luat premiul 1, ai uitat?
– Parcă am mai vorbit odată de problema asta! Afară sunt multe maşini şi poţi să păţeşti ceva! Te rog frumos să termini cu copilăriile, că eşti băiat mare, nu mai eşti de prostii de astea!
– Dar mi-ai promis…

Era un băiat mare, în clasa a 4 a. Un băiat mare şi, brusc, un băiat foarte bătrân.
Un bătrân care va visa toată viaţa la bicicleta lui roșie, cu o sonerie mare mare, la care să se adune copiii şi să se joace.
Niciodată nu a mai luat premiul 1…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.