Cea mai mare putere de predicție de pe lumea asta o au femeile, vă zic.
Ele știu dinainte cum o să se întâmple, unde o să se întâmple, tot-tot-tot!
Era prin februarie, – atenție, februarie, da? – și zice coana Tanța:
– Anul ăsta ne împlinim și noi visul, să facem Crăciunul undeva unde nu ninge niciodată, unde e cald și soare, să stăm la plajă… Mergem în Caraibe!
V-am zis că le prezice mai ceva ca ghicitoarea Varvara de la Techerghiol.
Doar că fix după ce-am luat biletele (în februarie) frumos, mi s-a stricat mașina.
Aia n-a mai ghicit-o.
Bine, și centrala de încălzire.
Și mașina de tuns iarbă.
Și uscătorul de rufe.
Și panoul electric.
Că așa au unii noroc în viață…

Cum naiba nu le-a prezis pe toate astea iar Crăciunul în Caraibe era clar ca lumina zilei…
Și colac peste pupăză, cu 3 zile înainte să plecăm mă ia o durere de-aia mortală, au mă doare, hai la doctor, ăla nici una, nici două, hai la operație.
– Bă, băiatule, stai așa că poate nu știi, nevastă-mea a prezis Crăciunul ăsta cu 10 luni înainte.
– Nu, că nu durează mult, e o ciupitură mică, pac-pac, a doua zi puteți să plecați acasă.

Acuma cum să vă spun eu să înțelegeți cam cum mă simțeam.
Eu cu doctorii nu sunt prieten. Nu-mi plac spitalele, nu-mi plac doctorii, nu-mi plac seringile… Îmi plac doar asistentele până-n 30, vesele și subțirele.
Băi și mă internez, coana Tanța lângă mine, vine o brunetă cocoțată la vreo 20 și ceva de anișori, cu puțin accent spaniol, înfiptă și crescută bine – că-i plesneau năsturașii:
– Numele meu e Carolina, vă rog să vă dezbrăcați.
– Uooooo! Stai așa domnișoară, că nici la Îngerașii de la Casa Verde nu te dezbrăcai așa din prima, cum adică să mă dezbrac?
Nu m-aude, cotrobăie nu-știu-ce într-o trusă, întinde o tavă, coana Tanța îmi face semn din ochi.
Cu toată rușinea, mă dezbrac și-mi pun așa un cearceaf pe mine.
– Întindeți-vă pe scaun.
Pfaaa… Să vezi ce mă violează asta acuma, îmi face anestezie și nu-mi aduc aminte decât peste vreo 30 de ani.
Când mă înscriu în MeToo.
Băi și nu tu introducere, nu tu nimic, își pune mănușile și ridică cearceaful să se-apuce de treabă.
Am închis ochii de rușine, nu știam ce să fac.

Acuma, cum să vă zic, am mai întrebat, m-am documentat, i-am scris chiar și la Joyanna, nu știu ce le învață la școala de asistente că domnișoara Carolina după ce-a ridicat cearceaful zice:
– S-a făcut grâul frumos anul ăsta…
– …
Băi, dă-o drea… o fi vreun compliment…
Mă gândeam să-i mulțumesc. O fi fost ca unguroaica aia de-i arătam noi știuleții în practică la cules de porumb:
– Hei, Koti, îți place? Îți place?
– Ioi, ce culture bogate…
Dar asta mi-a zis de grâu, ce naiba…
Noroc că mi-a zis coana Tanța:
– Las-o, dragă, că face și ea conversație.
Conversație?! Asta e conversație?!
Păi să vă zic eu conversație.
Unui bărbat, când îi ridici cearceaful, prima dată zici:
– Uau!
Și pe urmă o dai cu cultura.
Un singur lucru nu-i place bărbatului pe lumea asta: să ridici cearceaful și să vorbești de grâu.

Bă, băiatule, am scăpat cum am scăpat de Carolina, a venit doctorul.
Ăla, alt tâmpit.
Ridică cearceaful, se uită, scrie ceva, iar ridică, iar se uită, cam nedumerit și pe toate părțile…
Bă, măcar ăsta să zică ceva de bine.
La care el:
– Nea Ilie, am o veste proastă…
– Bă, dă-o dreacu…
– Nu, bre, ai uretra mică.

De fapt sunt două lucruri pe care bărbatul nu vrea să le-audă când ridici cearceaful: aia cu grâul și că are ceva mic.
Ce dreacu e aia uretră?! Că nici nu știam.
Îmi venea să-l sun pe tata:
– Auzi, tată, noi în neamul nostru, avem uretra mică? Cum?! Nu e nici măcar medie?!

– Nu, bre, nea Ilie, zice doctorul, adică o să fie greu să-ți băgăm sondă.
Sunt trei lucruri pe lumea asta…
– Bă, las-o naiba… Sondă?!

În fine, m-au adormit, mi-au făcut felul.
Când m-am trezit, de la anestezie, vedeam numai lanuri de grâu…
Acuma nu știu ce-au pus ăia în anestezie, dar îmi stătea cearceaful ca cortul de la Romexpo. Mi se ridicase grâul.
Vine iar Carolina.
Nu tu preludiu, nu tu nimic, își pune mănușile, ridică cearceaful și începe să tragă.
– Vă scot sonda.
Băi și scoate un șărpălău de furtun…
Unde dreacu o fi intrat ăla așa de lung, ziceai că-s înghițitoarea de săbii.
Carolina tot serioasă. A tras de furtun, mi-a lăsat foaia de cort la loc și zice:
– Trebuie să încercați să faceți cîțiva pași.
E, poate n-o fi văzut din poziția culcat, mă ridic să vadă și ea bărbat viril…
M-am ridicat, se albăstreau lanurile de grâu în fața ochilor.
Și-mi dă un cadru metalic de-ăla ca la moși…
Pfaaa.
Coana Tanța cică:
– Cadrul ăsta se poate monta și pe placa de surfing?
Eu mă chinuiam să nu dau cu catargul în cadru și ea era cu gândul la plajă…
Adevărul e că a doua zi mergeam deja mai bine. Tot cu cadru, dar mai bine.
În gândul meu eram bucuros că nu trebuie să car geamantane 🙂
Când am făcut externarea a apărut și domnișoara Carolina.
– Aveți aicea medicamentele, alea albe câte una la 12 ore, alea roșii înainte de masă.
Și ridică degetul așa ca un like…
Nici nu știam ce să-i zic.
Să-i zic ceva de grâu?
– Nu vă supărați, mâncați pâine? – sau nu știu ce-am zis că m-am și fâstâcit…
Am plecat ușurel și în timp ce mă urcam în taxiu, ea se întoarce pe scări și zice:
– Nea Ilie, încă ceva…
Las cadrul metalic din mână și mă întorc nedumerit pe picioarele mele.
La carea ea:
– UAU!

Hai, sănătate și sărbători frumoase!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.