Antreprenorii își închid afacerile

Fix asta am scris si eu la zoso. Nu ai cum sa ai pretentii dar sa nu te adresezi corect, cui te adresezi. Ca el mai zice ceva: clasa medie din Horeca ( unde vrea sa se situeze si el ) nu mai face fata si pentru ca toti clientii prefera ori foarte ieftin ori foarte scump. Problema lui e ca el are pretentia de clasa medie cu preturile alea, pe cand, un burger la branduri mai mari in zona asta, sa zicem Vacamuu costa 89 lei. Sigur e mega scump si acolo si probabil nu e tocmai primul burger pe care l-as plati, dar aia sunt Steakhouse, cu renume, cu o calitate, nu Tudor Gourmet. Si cumva el e ofticat pe tema asta, ca oamenii prefera sa plateasca mai putin sau, daca tot platesc mai mult, mai pun 10-20 lei si dau bani ep calitate. Toti isi deschid in ziua de azi pizzerii si burgerii, care mai de care mai gourmet, toti cu pretentii si figuri, au luat un preparat simplu, gustos si l-au dus la rang de fine dining, fara a veni si cu calitatea aferenta produselor.

Totodata, nu il obliga nimeni sa foloseasca glovo, dar el vrea si sa nu angajeze livratori, dar nici sa nu faca aia care ii ofera serviciul asta, niciun ban. Ca de obicei, antreprenorul roman, considera ca doar produsul lui merita banii la care s-a gandit el, dar orice alt produs e supraevaluat plus, deja celebra mantra: romanii nu mai vor sa munceasca, sunt hoti, etc.

Primul hotdog l-am mâncat în vara lui ’89, în Polonia. Depuseseră ai mei cerere pentru “Turul statelor socialiste” (singura excursie în care putea merge o întreagă familie de tovarăși de rând), cu ceva ani înainte și abia atunci s-a aprobat. U.R.S.S. – Polonia – R.D.G. – Cehoslovacia – Ungaria. În Polonia am intrat noaptea, după ce am stat vreo 6 ore să ieșim de la ruși. Exact lângă intrarea în vamă erau niște tufe, în care îi tot vedeam intrând pe cei din fața noastră. Inițial, am crezut că se duc să se pișe. Ne-a luminat un românaș mai umblat, coleg de suferință. “Aveți cognac?”. Sigur că aveam. “Caniac”-ul (“Napoca”, “Ovidiu”, “Triumf”, “Drobeta”, nu conta) și “sparchivnaia castium” (treninguri și adidași) erau valută forte în U.R.S.S. În rest, o duceau împărătește față de noi, dă-i în mă-sa. Zice: “Lăsați o sticlă în tufele alea. Jegul ăla care se tot plimbă pe-aici, e din vamă și le face semn din care mașină s-a dat darul. N-o să vă purice prea tare.”. Și așa a fost. După ce-am trecut, zice tata: “Bă, dacă știam, veneam cu o sticlă de cognac goală și ne pișam în ea, sta-le-ar în gâlci de mujicii dracu’!”. În Polonia, altă lume! Autostrăzi luminate ca ziua (tata a închis farurile, să economisească bateria …), orășele cu reclame colorate, care clipeau, campinguri spre care te îndrumau indicatoare cu “Lolek și Bolek” …, parcă eram în basme! Am oprit la un camping, am luat, pe economie, un bungalow cu două paturi, pentru maică-mea și soră-mea. Eu cu tata am întins cortul și am umflat saltelele. Bungalow-ul avea baie! Cu duș!! Cu apă caldă!!! S-a dus tata să vadă dacă nu găsește ceva de mâncare, să nu mai umble maică-mea la sarsanalele cu merinde. Și vine cu niște punguțe de hârtie, în care erau niște chestii … cum nu mai văzusem: niște chifle lunguiețe, despicate pe-o parte, înăuntru un crenvurști subțire, muștar și încă ceva roșu, ceapă, varză, salată …; Doamne, cum miroseau! Pâinea, chiar a pâine, ca aia pe care o scotea bunica din cuptor, nu aia neagră, acră și tare, de la brutărie. Crenvurștiul avea și carne, ca porcul din povestea lui Moș Gerilă Caragiu. Mâncam și nu ne dumiream: cum poate fi așa de bun?! La urma urmei, pâine, crenvurști, muștar și drăcia aia roșie, ceapă, varză …, mare lucru! Șase luase tata, câte unul și jumate de român, muncitori și intelectuali de la orașe și sate, pionieri și șoimi ai patriei. Fără să-și dea seama sau fără să mai țină seama de halul în care o jignea pe mama și memoria bunicii, soră-mea a decretat: “Ăsta e cel mai bun lucru pe care l-am mâncat în viața mea!”. M-am uitat cu coada ochiului la mama, care înfuleca de zor, și am aprobat-o complice, din priviri.