Am nevoie de ajutor!

Știți cum e, când te duci prin locurile natale te apucă așa o emoție de copil. Te bucuri de parcă ești într-o excursie, într-un loc nou.
De data asta m-am dus singur, fără coana Sculăreasă.
Nici nu intru bine pe ușă că mă ia mama de la intrare:
– Am un plic pentru tine.
– Opa, zic, iar vrea primărița să țin discursuri la serbare? (vă povestesc eu altădată, de câte ori mă prinde bufnița aia de primăriță mă pune să zic nu-știu-ce amintiri din copilărie de plâng toate babele îmbrobodite)
– Nu, dragule, mi l-a dat o fată Cristina, a zis c-o știi tu…

Cum să n-o știu, normal c-o știu. Cristina e feblețea mea din clasa a 9-a doar că până prin a 12-a a crescut cu vreun cap mai înaltă ca mine, s-a dus să se facă profesoară de mate și mi-am luat gândul de la ea.
Până s-a măritat și a venit la mine s-o ajut cu niște chestii pe care nu le înțelegea și pe urmă, periodic, ne tot întâlneam să-i explic chestiile alea – și ea tot nu pricepea, nu-ș-ce naiba avea.

În fine, vremea a trecut, m-am însurat și eu, bag seama că a înțeles ce era de înțeles – dar acum avea probabil alte nelămuriri.
Deschid plicul, în el mesajul “Am nevoie de ajutor”.
M-am gândit să zic că mă doare capul, că n-am chef în seara asta, dar sigur era ceva serios așa că-i dau de știre printr-o colegă că am venit și sunt la birou.

Și vine asta la mine plânsă toată și cu-n nas roșu de n-am știut ce să-i recomand mai întâi – o aspirină sau o eutanasiere.
– Am nevoie de ajutorul tău…
La cum o știam eu, zic hai să glumesc.
– Ce-ai făcut? Ai scăpat bilele înăuntru? Nu mai știi să le scoți? Sau a tras bărba’tu de ele ca de cablul de la drujbă?
– Tot nebun ai rămas, zice ea și-mi dă așa cu palma în joacă peste umăr. Nu, uite de ce te-am căutat, am dat de necaz cu Răzvănuț…

Aici trebuie să fac o mică pauză și să vă spun că Răzvănuț e fiul ei care are vreo 20 de ani, e cât frigiderul Samsung cu 2 uși, lucrat, tras de fiare, canotat și înotat tot ce-a putut – așa că atunci când am auzit-o că-i zice Răzvănuț mi s-au încurcat puțin reperele.

– Dar ce-are? mă fac eu curios.
– Ei, ce-are… Ne-a făcut de râs…
– Nu-i place fotbalul, sau ce?
Zâmbește amar așa c-o las să zică.
– A plecat într-o zi la facultate și și-a uitat telefonul acasă. Și tot bâzâia pe birou la el așa că m-am dus să văd cine-l caută. Și când am deschis… erau numai poze de tot felul.
– Păi și ce dacă… Hai lasă-l dragă, că e mare, e major, ce n-are voie?
– Nu, nu înțelegi… Și pe urmă când a venit acasă l-am întrebat și eu și soțul ce-i cu pozele alea și-a răbufnit, a zis că el nu mai vrea să se ascundă, că el e homosexual…
– Ooo! Felicitări! Bravo lui… zic eu, măcar el să nu trăiască în minciună.

Bă, nu vă spun, s-a supărat asta pe mine, că “fir-ați ai dracului cu America voastră, că ne-ați stricat copiii cu ideile și filmele voastre” de mi-a luat nu știu câte ore să o aduc pe calea cu viața și liberul arbitru.

În fine, ce-am vrut să zic e că plicul ăla cu mesajul de la ea știu bine că l-am rupt și l-am aruncat la coș.
Numai că atunci când m-am întors acasă am găsit pe masa din bucătărie un pliant cu reclame la sicriuri. De tușit nu mai tușesc de vreo două săptămâni, ochii mi s-au mai limpezit iar febră nu mai am, așa că singura explicație ar fi că tanti Sculăreasa a aflat ceva picanterii sau i-a venit miros de plic.
Care puteți să lăsați o vorbă bună, vă rog eu…
Am nevoie de ajutor!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt