iubire

Salut Cetin, sunt Gina, cea cu „Am rămas însărcinată”. Nu, nu sunt atât de idioată încât să-mi dau viața la mezat pe bloguri așa cum a zis cineva prin comentarii, era doar o conversație pe email dintre mine și o prietenă care m-a convins să ți-o trimit și ție. La momentul la care voi dezbăteați pe-aici între bomboană și inel, un zar era deja aruncat.

De altfel, mi-au plăcut foarte mult comentariile voastre. Caricatura, te iubesc! Laura, mulțumesc, febra se plătește! Crisia, corect, numai că nu am avut timp să-i spun lui Greg. Liviu Babanu’, așteaptă să-mi crească 🙂 Mulțumesc tuturor! Chiar și celor care m-au făcut curvă fără să știe din ce greșeală fericită au ajuns și ei pe lume.

Ce nu v-am spus e că după ce-am aflat că sunt însărcinată l-am căutat pe Gelu, blonduțul meu. Da, i-am aflat și numărul de telefon, și adresa, și câți ani are (doamne, ce tânăr e!) și unde lucrează; e bucătar la un celebru local din capitală și visează că într-o zi o să aibă restaurantul lui. Așa că m-am dus la el la serviciu, am rugat un coleg de-al lui să îl cheme afară și i-am spus direct, “sunt însărcinată, nu vreau nimic de la tine”. Ce era să-i zic? Știu că sună ca și cum l-am anunțat doar așa în caz că are nevoie de un rinichi peste vreo câțiva ani, dar chiar n-am nevoie de nimic. S-a uitat la mine cam lung și-am vrut să plec. Chiar nu vreau să-i complic viața (în felul în care mi-a complicat-o el). Însă mi-a zis cea mai adorabila frază pe care-o așteptam de la cineva în momentele alea. “Și acum ce să fac? Să mă duc la lecții de respirație?”. I-am zis că ar putea să meargă cu mine la primul consult și mi-a promis că mă ia el cu mașina și mergem împreună.

Și-am fost împreună la medic. Știu că ai mulți cititori bărbați și s-ar putea să nu rezoneze cu asta, dar e un moment absolut unic. Am fost la o clinică pe Moșilor. Doar că m-a dat ginecoloaga de gol că am 37. Eu, lui Gelu, în seara noastră furtunoasă, i-am zis că am 32.

În ziua de după surpriza cu inelul buclucaș stăteam cu Otilia la birou și chicoteam pe tema asta când mă trezesc cu Greg că vine și-mi pune mâinile la ochi pe la spate. Urăsc faza asta. Fă-mi altfel de surprize dar nu mă ține de ochi că înnebunesc. Și cine sunt eu să te ghicesc după mâini?
În fine, n-am păstrat inelul i l-am înapoiat prin secretară ca să fie oficial. Soră-mea o tot dădea că ce proastă sunt, că trebuia să fac cumva să-l accept, că nu mă gândesc deloc la viitorul copilului care ar avea alte oportunități cu un tată aproape milionar care din întâmplare îmi este și șef.
Și cum vă spuneam, îmi pune mâinile la ochi în timp ce Otilia zicea ceva gen “mai complicat o să fie când o să trebuiască să le spui tuturor”. Bineînțeles, au început întrebările lui Greg. Că “ce să le spui tuturor? Că te muți cu mine?”. Am rămas mască. Adică tu te joci cu mine cu uite bombonica nu e bombonica și tu vii la mine cu “te muți cu mine”?! Pe urmă au urmat complimentele “arăți bine în ultima vreme, ți-ai schimbat ceva?” Era să zic eu ce. Știi, așa dintr-odată, băiatul ăla nehotărât se gândește să ia calul de hățuri “eu țin la tine, mi-e dor de tine, mi-am dat seama că inelul ar însemna un pas prea mare pentru tine, aș vrea să ne mutăm împreună până te simți tu pregătită să-l accepți”.

Acum e el hotărât?! Acum?! Până acum ce-a făcut?! Și-a ținut sentimentele și deciziile ascunse ca pe coduri nucleare?
Nici nu i-am răspuns, nici nu i-am spus nimic altceva, a rămas ca-n gară. Și iar sunt între soră-mea și Otilia care sunt ca drăcușorul ce bun și îngerașul cel rău, fiecare la câte-o ureche. Nici nu vă mai întreb ce să fac, că pare telenovelistic. O să văd eu.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.