Contul meu
M-am informat din timp. Începând cu vârsta de 4 ani, copiii pun în jur de 400 de întrebări pe zi. Bine, cred că al meu pune mai multe, chiar am un numărător cumpărat la ceva promoție Axe și o să verific.
Eram pregătit pentru asta. Problema e că nimeni nu îți spune că încep să facă și conexiuni logice la care nu știi cum să reacționezi.
– Tati, mașina a noastră e cam veche, când o schimbi?
– Când o să aibă tati bani.
– Tati, dar eu când o să învăț să conduc mașina?
– Când o să te faci mare, te învață tati să conduci.
Urmează o pauză lungă, după care un oftat:
– Tati, eu nu vreau să cresc mare.
– De ce, păpușică?
– Tati, dacă eu cresc mare, asta înseamnă că voi o să ajungeți bătrâni. Și eu nu vreau să ajungeți bătrâni.
O altă pauză lungă. Un alt oftat:
– Mi-e frică, tati…
Ok, mai răspunde la asta copilului tău de 4 ani. Încearcă să îl liniștești. Și nu cu o palmă după ceafă și explicația succintă Nu știu ce vorbești, marș la mă-ta…
Grea e viața de părinte.
Cică Masculan – nu plătești. Plătești, plătești…
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Țin minte că tot prin jurul vârstei de 4 ani i-am zis tatălui meu ceva asemanător….el m-a asigurat ca o sa fie totul ok si ca nu va îmbatrâni prea curând.
Astăzi am aproape 20 de ani și pot spune că și-a ținut promisiunea.Multumesc tată! 🙂
NOU
Sunt de-acord cu Scandura. Asta-i ideea: sa fie asigurati ca nu se va intampla asa in familia lor; tati si mami imbatranesc abia dupa ce-au crescut ei mari ca parintii si-au la randul lor copii. La fel si la intrebarile despre moarte, ca trebuie sa urmeze si alea. Stii ca ti-ai facut datoria cu-n raspuns bun si care-i linisteste emotional in momentul in care o sa-ti declare ca, dupa ce-o sa mori, n-o sa te uite si-o sa-ti aduca mereu florile preferate la mormant 😛
(Da, va exista si momentul in care conexiunile logice ii vor face sa-ti spuna si ca nu-ti vor aduce nicio floare; de obicei la auzul cuvantului ‘nu’ in legatura cu jucarii/gadgeturi noi sau in legatura cu mancatul de dulciuri la liber. Brace yourself!)
NOU
Relevant:
Un ardelean cobora pe Feleac, spre Cluj, cu caruta, cu nevasta si copilul. Ajungand in dreptul Teatrului, copilul intreaba:
– Tata, da’ casa aiasta mare, cu doi catei pe ea, ce-a fi?
– Nu stiu, dragu’ tatii.
Apoi, in Piata Unirii:
– Tata, da’ omu’ aiesta de hier pe cal, cine-a fi?
– Nu stiu, dragu’ tatii.
In fine, langa Parcul Mare:
– Tata, da’ la balta aiasta mica, oare cum i-a zice?
– Nu stiu, dragu’ tatii.
Femeia, agasata de insistentele copilului, intervine:
– Da’ mai lasa-l in pace pe tata-to, ma copile, nu vezi ca-i trudit?!
La care taranul raspunde:
– Lasa-l, femeie, pe copil sa intrebe, ca numa’ asa invata…
NOU
Eu am 3 de-ăștia cu întrebări. Pe alocuri am banda tocită de la RWD. Una din cele mai drăguțe faze, foarte asenănătoare cu cea a lui Arhi, a fost cam așa (încerc să reproduc dialogul în cea mai fidelă traducere, la noi conversațiile au loc în altă limbă):
Eu: de ce e mâncarea voastră neatinsă?
Cel mai mic, mut, cu privirea exonerată de vină prin aruncatul pisicii, întinde degetul arătător către cei mai mari. Bag seama că ăia au avut un plan – îmi zic eu în gând – și mă îndrept către ei. Ăl’ mijlociu, un mâncău dealtfel, cu privirea nedumerită ia exemplul celui mai mic și întinde și el arătătorul către ăl’ mare. La care ăla mare, serios și foarte calm:
– Tati, noi ne-am hotărât să nu mai mâncăm. Și nici tu. Gata!
– Aoleu, da’ de ce?! întreb eu mirat văzândum-mă deja în post sabatic fără pic de mâncare, la comanda unui puști.
– Mami ne-a zis că dacă mâncăm o să ne facem mari. Și oamenii după ce se fac mari o să moară. (aici deja devine serios spre aproape izbuncnind în plâns) Gata cu mâncarea! Nu mai mănâncă nimeni, vreau să rămânem așa!
[…] i-am recompensat pe toți cu premiul lor lunar fără să ținem cont de câte puncte acumulaseră iar mai târziu, au hotărât toți că înghețata nu e mâncare și și-au deschis apetitul cu câte una la staniol. Pe urmă au urmat niște gustărele mici, iar spre seară s-a lansay dezmățul pentru că găsiseră o metodă prin care doar ei să crească mari. Totuși, pe mine m-au ținut sub observație și a trebuit să mă retrag în birou ca să mănânc și să chicotesc copios cu nevastă-mea pe întâmplarea asta.
NOU
nu vreau sa judec dar…. premiu lunar ? Sistem de punctaj ?
NOU
@brosky , chiar nu mi se pare o chestie rea daca nu e dusa la extrem. E ok sa stie cum functioneaza the grown-up-world si nu-i nimic gresit in a responsabiliza un copil din timp. Adica, nu stiu exact pe ce principiu functioneaza sistemul de puncte, dar ma gandesc ca e legat de mici comisioane si treburi casnice etc.
NOU
Stai cuminte, nu ne ghidăm doar după sistemul de punctaj, dovadă e chiar întâmplarea de mai sus, e doar o referință a activităților zilnice. Și noi – ca părinți – suntem pe tabela aia, iar de la introducerea ei am îmbunătățit major două lucruri: responsabilitatea tuturor membrilor familiei iar timpul liber și calitatea lui a crescut. Ia gândește-te: înainte de asta era cam așa: ei se trezeau și începeau plimbatul prin bucătărie, sau milogitul pe lângă mama. “Vreau lapte”, “Vreau cereale”, “Unde mi-e ghiozdanul?”, “Mergem afară cu bicicleta?”, “Cine mi-a luat tricoul?”. Noi munceam ca bezmeticii, fără timp și întotdeauna pe fugă iar ei erau nemulțumiți că nu ieșeam mai mult la plimbări, excursii, etc. Acum e mult diferit: după ce se trezesc (aproape toți în același timp), au câte 2 puncte pentru spălatul pe dinți, 5 puncte pentru spălatul chiuvetei în urma operațiunii, 5 puncte pentru stins becul din baie. Apoi cel mijlociu e responsabil cu aranjatul veselei pentru micul dejun pentru care primește 7 puncte. Cel mare verifică și aduce mâncarea după un calendar cu micul dejun (pe care încercăm să-l alternăm pe cât posibil ca să nu ne mai trezim cu “de ce nu mai avem cereale în formă de ursuleți?”) iar dacă nu e făcut calendarul mie și soției ni se scad 15 puncte. Oh, pentru neîndeplinirea unei sarcini se scade dublul recompensei. Cel mic trebuie să ia la sfârșit farfuriile și să le pună în mașina de spălat vase. Toți primesc puncte după putere și nivelul de cunoștințe. Și știu singuri deja, după îndeplinirea procesului doar merg la tableta din living și apasă “checked” la lista lor. Dacă nu ești mulțumit de sarcina unui membru de familie doar dai “report” dar poți lua tu însuți un minus dacă reportul e fals sau l-ai făcut din răutate. Ca să nu mai spun că ajutorul acordat unui membru de familie în indeplinirea sarcinilor îți poate aduce dublul punctelor. Astfel, toți sunt gata să te ajute.
Sunt operașiuni cu risc care nu aduc puncte pentru că sunt în perioada de învățare. Însă, știu că dacă învață procesul vor avea încă o sursă de punctaj.
La ce folosesc punctele? La recompense.
O oră de televizor: 1500 puncte.
Înghețată: 1800 de puncte.
O excursie la Trexler sau la Zoo, 3000 de puncte.
Dar…
Dacă unul din membrii familiei nu are punctele necesare pentru a face excursia, aceasta nu mai are loc, sunt alese alte activități mai puțin costisitoare. Astfel, ești aproape obligat să te asiguri că ceilalți își îndeplinesc sarcinile și chiar îi ajuți ca să fie suficiente puncte.
Eu, de exemplu, am bușit-o la capitolul adormit la televizor — ce vreți, nu poți să vezi un meci întreg după 9 ore de muncă și 3 ore de trebăluit prin casă . Și-am luat minus 160. Adică nu mai mergeam în capitală (nu la București) pentru festivalul cireșilor înfloriți. Ca să fie sigur că am destule puncte, ăl mare s-o dus la un vecin pe la 7 dimineața și l-a rugat să-l ajute să taie iarba. Cam nedumerit vecinul dar s-a scuzat repede puștiul: tata e bolnav. Când m-am trezit eu, toată grădina tunsă, aranjată, puștiul îl ajuta pe vecin să ude florile din rond. Evident, i-am luat și pe vecini cu noi și-am făcut mare haz pe faza asta.
Crede-mă, nu e nimic exagerat iar plânsetele, smiorcăielile, milogitul și brambureala au dispărut. E aproape instinctual să-ți îndeplinești sarcinile zilnice iar surprizele sunt pe măsură. Se dau puncte pentru umor, bunăvoință, vorbit frumos și lăudatul altora, pentru talente sau surprize, pentru inițiativă și inventivitate, pentru tăcere sau pentru curaj.
NOU
Viața e la fel, nu ne afectează cu nimic punctajul, o săptămână pe an îl suspendăm. În pluis există și alte jocuri sociale de familie cum e “Împăratul zilei”. În fiecare zi, un membru de familie (prin rotație) este rege. El dictează celorlalți ce să facă. Iar supușii execută. La sfârșitul zilei, împăratul votează cel mai bun supus după indeplinirea sarcinilor, rapiditate, inventivitate, etc. Câștigă așadar cel mai bun supus, nu cel mai bun împărat. Astfel, acumulezi puncte și din jocul ăsta. Ne-a luat ceva timp până l-am pus la punct dar acum am liniște mintală și suficiente puncte să stau pe Arhiblog 🙂
NOU
multumesc pentru detalii.
Sistemul pare elaborat si bine pus la punct. Acum, si eu cresc doi copii, asa cum pot si cum stiu, nu ma iau dupa carti sau formule.
Daca bine am inteles, si va rog sa dati cu negative la greu…. viata seamana cu World Of Warcraft. Faci questuri dupa quest-uri pentru premii diverse.
Daca bine calculez, 12 puncte pentru un spalat pe dinti… si apoi ca sa se uite la televizor o ora, 3500 de puncte ? Cred ca au dintii mai curati ca si’n reclame 🙂
Intrebarea mea ii, ce faci cand trebuie sa te ajute la ceva gen “tine-mi usa deschisa ca am mainile ocupate”, le zici “5 puncte daca-mi tii usa” ?
Oare nu vor creste crezand ca totul are o rasplata , pentru orice actiune trebuie sa primeasca ceva in schimb sau mai rau, daca primesc ceva “nemeritat” atunci o sa se simta vinovati ca nu au avut punctele necesare.
As zice mai multe dar halatu’… halatu’ ii scump.
NOU
nea ilie, buna idee, incercam s-o aplicam sa vedem ce iese.
ai mei inca nu s-au gandit ca daca mancam murim si daca nu, scapam, dar am renuntat sa le mai zicem ca trebuie sa manance ca sa creasca mari in ziua cand au intrebat dar noi de ce mai mancam, deja am crescut mari.
acum comparam mancarea cu benzina pentru masina, curentul electric pentru computer, si logica le zice ca asa tre sa fie, ca n-au mai fost intrebari suplimentare.
NOU
Bă, să nu vă apucați să scrieți pe hârtie punctele copiilor că vă apucă mama lui proces verbal. Există aplicații pentru “parenting”. Noi folosim… da’ nu-s sigur că pot să spun aici, mai bine întreb…
@Arhi, e voie cu linc?
NOU
Eu pe tatal meu l-am intrebat daca i-a fost greu sa ma nasca , convins fiind ca sormea e sigur de la mama , deci eu fecior provin din tata.Si acuma in ajun de 30 anisori sunt ”jenat” cand imi trece amintirea asta prin cap .
NOU
Asteptam in statia de autobuz sa ajung la facultate. O copila sau un copil, nu mai stiu, sunt multi ani de atunci, punea intrebari mamei: de ce aia e asa? Dar cealalta de ce e asa? Ea, mama, raspundea dar se vedea ca e obosita. Vine intrebarea capac: de ce toate blocurile sunt in afara si nu sunt inauntru?
Nu am mai auzit raspunsul, sosise masina in statie.
NOU
Ma uitam cu nepoata la un meci de fotbal. Zice:
-De ce unii sunt in alb si unii in rosu?
-Cei in alb sunt din englezi, din Anglia si cei in rosu sunt germani, din Germania.
-Si cel in negru de unde e?
-Ala e arbitru.
-E din Arbit?
NOU
Eu,cand eram mic:tata ce e aia acolo sus?
Tata: e luna.
Eu: ce face luna acolo ?
😐
NOU
Mi-am adus aminte si eu una povestita de mama, care inca ma face sa chicotesc. Tata a purtat barba pana cand am avut eu vreo 4 ani. Intr-o zi( probabil la insistentele mamei, da’ ea nu recunoaste nimic) tata si-a ras barba complet, fara sa il vad eu. Astfel incat , umbland prin casa, am dat de un nenea de care intai m-am speriat groaznic, apoi l-am studiat curioasa, si la sfarsit , dupa ce micutul Sherlock a adunat toate detaliile si i-a dat cu minus, am intrebat hotarata “da tu cine esti?” cand mi-a zis ca e tata am ras si am zis ca tata are capul mare si cu par. A durat o vreme pana m-au convins ca e tata….
NOU
Parcă te și văd : www.youtube.com/watch?v=Nm5HtCtLDK0
NOU
Hai să zic şi eu una de zilele trecute cu fică-mea de 4 ani jumate.
Eram cu toţii la masă. La un moment dat se apucă ea să-şi mănânce pifteluţa cu mâna.
– Drăguţă nu mânca cu mâna, foloseşte furculiţa că doar nu eşti în junglă, îi zic eu.
– Dar în jungla se mănânca cu mâna? (doar pentru că mi-a răspuns cu o întrebare trebuia să-mi dau seama din start că mi se pregăteşte ceva, dar eu nu şi nu 😀 )
– Da, se mănâncă cu mâna!
– De ce?
– Pentru că nu au furculiţe, linguri şi alte alea, răspun eu în speranţa că scap de interogatoriu.
Dupa vreo 20-30 de secunde în care am crezut că am scăpat:
– Dar supa cum o mănânca?
Nevastă-mea, care a urmărit întreg dialogul, la replica asta a bufnit-o râsul şi nu nimerea uşa să iasă din bucătărie.
NOU
de la varsta de 3-4 ani
ce mananca (ursul, caracatita, gargarita, dinozaurul etc)
unde se duce caca? (cu toate explicatiile despre conducte si canalizare, ei vor sa stie locul exact unde anume se duce)
de ce facem caca? (urmeaza lectii despre sistemul digestiv avand ca exemplu farfuria cu mancare si resturile lasate, uite, asa face si corpul nostru, isi ia ce are nevoie si elimina restul)
ce este intre o camera si alta (perete), e intuneric in perete? de ce avem pereti?
in autobuz: de ce doamna are pielea maro? (era o negresa) – lectii despre clima si rase
mai recent
intrebari despre moarte
si evident despre nastere si cum au ajuns ei la mine in burta de fapt (acolo au crescut si informatia se opreste aici deocamdata)
din ce suntem facuti (intrebari despre oase, muschi etc)
de ce avem noapte si zi, de ce avem iarna si vara? (lectii despre rotatia pamantului + desene animate pe youtube cu asa ceva)
si multe altele
interesant e cum tehnologia pare sa fie ceva mai natural decat orice altceva pentru ei, ca vad ca nu exista intrebari deocamdata, ci doar cereri ocazionale sa teleportam cate ceva in computer.
si… nu disperati, cand se ingroasa gluma avem google 😀
NOU
Copiii din ziua de azi, pun niste intrebari, la care nu au avut raspunsul nici marii filosofi ai omenirii. Tin minte ca si eu puneam multe intrebari cand eram mic, dar parca nu erau atat de inteligente si care sa aiba un raspuns atat de complex.
NOU
@Arhi, sunt 401 întrebări.
Am avut neinspirația să-i spun ălui mare “Of, ce obositor e. Atâtea întrebări! Copiii pun 400 de întrebări pe zi”. La care el…
– Da’ de ce pun copiii așa de multe întrebări?
NOU
e putin cam infiorator cum au ajuns copiii de azi sa se gandeasca la moarte, la moartea lor, mai precis. in doua povesti de aici si in alta poveste despre un nepot de-al meu apare obsesiv ideea “daca voi creste, am sa mor si eu, o sa muriti si voi; prin urmare, refuz sa cresc”.
ce-ati facut fratilor, le-ati citit “toba de tinichea” [gunter grass] cand erau in fasa?… 🙂
cand eram mic, si eu eram speriat de moarte, dar mai ales de moartea celor din jur, caci nu credeam ca eu as fi muritor… 🙂 si eu am pus intrebari exasperante, iar in clipa in care n-am mai primit raspunsuri -ori mai precis, raspunsuri satisfacatoare- am abordat o alta strategie: sa-mi dau eu singur raspunsuri. astazi, ele sunt hilare:
– tenis : eram convins ca la tenis se joaca cu gheme de lana, iar castigatorul pleaca acasa cu ditamai sacul, caci doar “uite ca nastase i-a luat ghemul lui connors”. era perioada cand mingiile de tenis erau albe, si pt un copil de 3 ani aratau ca ghemele din care impletea mamaie 😛
– nunta din caana galileii – eram convins ca asta e miracolul infaptuit de iisus: a facut o scamatorie, i-a bagat pe toti intr-o cana si au pus-o de-o nunta; (intamplator, cana aparinea unei femei, numita galilea…) 😛
NOU
apropo de moarte
copiii mei nu stiu de unde au aflat (suna aiurea, dar ei au deschis prima data subiectul), si au inceput sa puna intrebari despre.
baiatul mi-a spus ca daca el moare, vrea sa se nasca din nou.
fata mi-a zis ca nu vrea ca eu sa mor, ca ii e frica, i-am zis ca o sa fie peste multi multi ani, mi-a zis ca nici atunci nu vrea sa se intample.
si e trist cand un copil se ingrijoreaza de un lucru atat de mare, cel mai mare.
tin minte ca si eu tot pe la 5 ani am inceput sa ma preocup de moarte si sa-mi fie frica ca-mi vor muri parintii, bunicii. dar nu mai tin minte CUM am ajuns sa gandesc asa si nici de la copiii mei n-am reusit sa aflu cum a ajuns sa-i preocupe (neavand experienta mortii nimanui).
NOU
copiii vorbesc intre ei la gradinita sau la joaca. unii fac pe vitejii/interesantii si pomenesc aiurea ce au auzit la adulti sau copii mai mari, etc. cel putin asa se pare ca a aflat un nepot de-al meu de moarte, etc.
in alt caz, un copil s-a laudat ca el e atat de puternic si de viteaz, incat l-a palit tat-so cu ciocanul in crestet de 5 ori, si n-a avut nici macar un cucui. a auzit invatatoarea si a sunat la protectia copilului – 1 luna i-a anchetat pe parinti, ca la gestapo.
NOU
Si eu pe la varsta de 5 ani ma gandeam la moarte si tot ce inseamna ea. Stiu ca am fost la o inmormantare in Toplita, la nasul meu de botez. Si cred ca am ramas asa de traumatizata de inmormantarea aia (nu au avut parintii la cine sa ne lase in perioada aia pe mine si pe sora-mea si asa ca ne-au luat cu noi), pentru ca aveau traditionalele bocitoare si toata lumea plangea si era trista si eu nu intelegeam de ce si cum desi au incercat sa-mi explice.
Apoi in drum spre casa stateam in spate, in poala maica-mii si am inceput sa o intreb de moarte, de ce mor oamenii, ce se intampla cu oamenii odata ce sunt inmormantati. Maica-mea, tin minte si acum fata ei, era oarecum speriata de subiectul asta si nu stia exact cum sa raspunda in asa fel sa nu fiu si mai speriata mai mult decat eram in momentul respectiv si asa ca a incercat sa imi explice cat mai frumos si indulcit posibil, dar eu tot cu imaginea aia terifianta despre moarte am ramas. No, de atunci eu nu vreau sa ma ingroape cineva, vreau sa fiu incinerata. Cred ca i-am mai zis asta la taica-meu de fiecare data cand eram nevoiti sa mergem la o inmormantare. Pur si simplu procedeul, sicriul, mormantul – toate astea mie nu-mi plac. Ideea de a me descompune in pamant mi se pare, nu stiu de ce, pur si simplu groaznica. Taica-meu spune apoi sa incetez, ca nu e normal sa ma gandesc acuma la din astea, dar la fel am ramas la aspectul asta…
NOU
Asa este. Dupa ce ai scris asta am inceput sa numar 🙂
www.facebook.com/directorys.promoters