Tu ți-ai cerut scuze pentru amprenta de carbon?

Mă uitam la circul cu Musk și TACO Trump, doi oameni care sunt, efectiv, miliardari, din păcăleală și supraevaluare. Dar, în primul rând, păcăleală și guilt trip pentru consumatorii finali.

În primele nouă luni ale anului 2024, 43% din profitul net al Tesla a provenit din vânzarea de credite de reglementare, aducând companiei 2,1 miliarde de dolari.

Pe parcursul întregului an 2024, veniturile din aceste credite au atins 2,76 miliarde de dolari, reprezentând o creștere de 54% față de anul precedent.
carboncredits.com

Deși aceste credite au reprezentat doar aproximativ 3% din veniturile totale ale Tesla, ele au constituit peste 30% din profitul net al companiei în ultimul deceniu, datorită costurilor minime asociate.
Sursa: www.eenews.net/articles/musk-made-a-fortune-on-climate-credits-trump-is-targeting-them/

Dar sunt 100% convins că nu mulți dintre voi știu care e faza cu certificatele verzi. Și poate sunteți curioși cum a început.

Ce sunt certificatele verzi de carbon?

„Certificatele verzi de carbon” sunt niște instrumente financiare care, în teorie, ar trebui să salveze planeta. Cum funcționează? Simplu: o companie care poluează cumpără un certificat care atestă că altcineva, undeva în lume, a făcut ceva verde — cum ar fi să planteze un copac, să oprească defrișările sau să instaleze panouri solare.

Un certificat corespunde cu o tonă de dioxid de carbon (CO₂) absorbită sau ne-emisă. Cu alte cuvinte, e o promisiune că planeta respiră puțin mai bine. În teorie.

Cine a inventat certificatele verzi?

Răspuns scurt: Națiunile Unite și Uniunea Europeană, dar cu mult sprijin din partea marilor companii petroliere.
Protocolul de la Kyoto (1997) a pus bazele pieței globale de carbon, introducând Clean Development Mechanism (CDM)
Joint Implementation (JI)
Comerțul cu emisii

Sursa: ONU – Kyoto Protocol Overview

Uniunea Europeană a lansat în 2005 EU ETS (EU Emissions Trading Scheme), primul și cel mai mare sistem „cap-and-trade” din lume. Companiile mari primesc o cotă de emisii; dacă o depășesc, trebuie să cumpere certificate.

Sursa: EU ETS Explained – European Commission

Dar cine a făcut din „amprenta de carbon” o problemă personală?
La începutul anilor 2000, British Petroleum se confrunta cu o presiune tot mai mare din partea publicului și a activiștilor de mediu. Era o perioadă în care schimbările climatice intrau pe agenda globală, iar marile corporații din sectorul combustibililor fosili erau criticate dur.

În loc să reducă emisiile sau să investească semnificativ în surse de energie curată, BP a ales o strategie mai eficientă, doar că de PR.
În 2004, BP a angajat agenția de publicitate Ogilvy & Mather pentru a lansa o campanie globală de imagine. Ideea centrală: să mute responsabilitatea pentru criza climatică de la companii pe umerii indivizilor.

Așa a apărut pentru prima dată calculatorul de amprentă de carbon personală – o unealtă interactivă care îți spunea cât CO₂ emiți zilnic în funcție de alegerile tale (transport, mâncare, electricitate etc.).

Strategia era genială: dacă cetățenii se simt vinovați, nu mai au energie să pună presiune pe adevărații poluatori.
Campania BP este considerată azi un exemplu emblematic de greenwashing – adică spălarea ecologică a imaginii unei companii poluante, prin campanii superficiale sau înșelătoare.
În timp ce milioane de oameni se gândeau dacă să mai ia mașina până la birou, BP și alte corporații petroliere continuau să extragă și să ardă combustibili fosili la scară industrială. I-au urmat, cu frenezie, toți producătorii auto, toți producătorii de baterii. Un raport publicat de organizația CDP (Carbon Disclosure Project) în 2017 a arătat că doar 100 de companii sunt responsabile pentru peste 70% din emisiile globale de gaze cu efect de seră produse din anii 1980 până în prezent.
Printre ele? BP, Shell, ExxonMobil și alte companii petroliere.
Și totuși, conversația publică a fost deturnată spre gesturi individuale: becuri economice, reciclare, evitarea pungilor din plastic, bea cu paiul de carton la mec, ca să salvezi broasca țestoasă de Galapagos.

Dar să ne reîntoarcem la certificatele verzi.
Pe hârtie, pare o idee bună:

Statul stabilește un plafon total de emisii.
Companiile primesc sau cumpără certificate în limita acestui plafon.
Dacă depășesc, trebuie să cumpere de la alții care au poluat mai puțin.

Rezultatul teoretic? O presiune economică pentru reducerea emisiilor.
Poluarea continuă – doar că legal și „eco-friendly”

Realitatea?
Companiile nu își schimbă comportamentul; doar cumpără certificate și își spală imaginea. Coca-Cola, de exemplu, spune că face „compensare climatică” prin cumpărarea de credite, dar continuă să producă miliarde de sticle de plastic. Coca Cola este CEL MAI MARE POLUATOR CU PLASTIC DIN LUME.

Credite „fantomă” sau inutile

Peste 90% dintre certificatele de la Verra (cel mai mare furnizor mondial) nu reprezentau reduceri reale de emisii.

Sursa: The Guardian – Investigation into Verra Carbon Credits

Greenwashing masiv

Avioane „eco”, bănci „verzi”, benzinării „neutre în carbon” — toate susțin că și-au „compensat” emisiile. Dar emisii reale tot au loc.

Proiecte distructive

În Africa și Asia, comunități întregi au fost expulzate pentru a face loc proiectelor „verzi”, cum ar fi plantațiile de arbori pentru credite.

Sursa: Survival International – Carbon colonialism

Prețuri de nimic

Un certificat verde voluntar poate costa mai puțin decât o cafea. Deci… cât valorează cu adevărat planeta?
Shell, Chevron, TotalEnergies și alți giganți energetici au investit masiv în credite verzi — dar emisiile lor nu au scăzut semnificativ.

Delta Airlines a pretins că oferă „zboruri neutre în carbon”, dar în 2023 a fost dată în judecată pentru publicitate falsă.

Sursa: CBS News – Delta sued over carbon neutrality claims

Dar cred că am deviat puțin, enervându-mă, pentru că mi-am adus aminte cu câtă impetuozitate, mulți dintre voi, se ceartă pentru salvarea planetei, separă gunoiul, pentru ca procesatorii să nu cheltuie bani cu sortarea și să aibă și ei un profit decent, pun plasticul deoparte și îl spală, pentru ca fabrica de microplastic, pardon, fabrica de reciclare a plasticului…dar stați, voi nu știți de unde provine microplasticul ăla despre care se tot alarmează guvernele și ne atrag atenția, că poluăm și ne ucidem singuri. Păi…

În timpul reciclării mecanice, plasticul este sortat, spălat, mărunțit și topit. Aceste procese generează frecare și abraziune, ducând la formarea de particule de plastic foarte mici — microplastice. Acestea pot ajunge în apele uzate și în aerul din jurul fabricilor. Un studiu realizat la o fabrică modernă din Marea Britanie a constatat că până la 13% din plasticul procesat se transformă în microplastice care ajung în apele uzate.Chiar și cu sisteme de filtrare, nivelul a rămas la 6%, echivalentul a până la 75 de miliarde de particule pe metru cub de apă.

Majoritatea particulelor au dimensiuni sub 10 microni, iar peste 80% sunt sub 5 microni — suficient de mici pentru a fi inhalate sau ingerate de organisme.

Nu, serios, nu știați că, de fapt, microplasticul e realizat de reciclarea plasticului, acea reciclare pe care o faceți voi cu sfințenie, respectând planeta? Heh, funny.

Sincer să fiu, după ce am scris toată polologhia asta, am și uitat ce voiam să zic, că m-am ambalat, as usual.
Ideea finală e Go Musk, save us from the…adică era acum cât pe ce să mă apuc să vă scriu despre minele de cobalt și litiu, unde mor copii, cu carnea desprinzându-se de pe oase, ca să strângă mineralele necesare bateriilor curate care salvează planeta, baterii complet non reciclabile și care…în fine, hai să nu ne mai întindem.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.