Una din plăcerile mele de copil mic și plictisit era să mă joc cu jaluzelele de la geam. Pentru cei ce sunt mai de vârsta a doua și își aduc aminte, exista, pe vremea aia, un singur tip de jaluzele. Niște chestii din lamele de lemn subțire, învelite în ață, cu un sistem de prindere format dintr-o singură ață, care trecea prin niște găuri și pe sub jaluzea, trăgeai de ață, ața ridica jaluzeaua de jos și o făcea ca pe o clătită mare, strânsă. Și creierului meu ADHD-ist i se plăcea extrem de plăcut și sunetul, și cum se făceau când se strângeau. În plus, șmecheria era să le strângi în mod egal și să nu se facă țugui la un capăt și tub la celălalt.

Cât de mult poate avansa tehnica, în doar câțiva ani. Bine, câteva zeci de ani. Am acasă jaluzele de plastic greu pe exterior, bine, rulouri sau cum s-or chema acum, pe care le rulez din casă, cu telecomanda și motoraș electric. Pe interior alte jaluzele, din material izolant și reflectorizant, le tragi și ai în casă întuneric complet, reflectă lumina solară și căldura.

Dar copilul din mine tot la prostioarele alea mici de pânză și lemn se gândește, din când în când, cu melancolie.
Suntem construiți ciudat.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.