Nu m-am mai uitat la un meci de fotbal, în mod oficial, gen să aleg eu să mă uit, de la meciul Steaua Middlesborrough. Nu mai țin minte câți ani, cred că vreo 15-20, habar nu am și mi-e lene să caut. Eram în restaurantul de la hotelul Oxford și am băut 2 beri Stella. După aia, a fost ceva circotecă becaliotă, ceva cu Mircea Sandu, ceva cu liga lui Mitică și s-a instaurat scârba și sila. M-am mai uitat la fragmente de meciuri doar dacă eram în vizită pe undeva sau la vreo ieșeală, niciodată cu intenție sau scop, niciodată un meci întreg sau măcar să știu cine e pe teren. Nu mai știu jucătorii nimănui, nici măcar nu mai țin cu Steaua, care nu mai există, din ce am înțeles, cu maneaua lui Becali nu aș mai putea ține pentru că mă respect prea mult.

Nu voiam să mă uit la meciul de azi. Nu că nu voiam, nici măcar nu mi-am propus, eu mă uit, zilele astea, la campionatul mondial de Cricket 20 și există și un turneu de puncte la snooker. Plus US Openul care s-a terminat ieri, la golf. România, la fotbal, such a joke. Plus, joc cu Ucraina, țară care e în război de 2 ani și 4 luni. Dar i-am auzit pe unii răcnind că Gooooool, au început să comenteze și colegii de pe grupul de telegram, presiunea socială și-a spus cuvântul și am mutat pe ProTV exact când a început repriza a doua.

Băbăeț, pentru prima dată, după 20 de ani, am fost suporterul echipei naționale, la modul absolut serios. Pentru că, doamne apără și păzește cu tot cu maica precistă, echipa României a jucat fotbal, băbăeț, nu bambilici, nu hai să tragem de timp din minutul în care am dat gol, nu hai să facem pase în fața careului advers după care mingea la portar, nu simulări, nu nimic. Fotbal, fotbal pe bune, pressing de ăla bunu’, jucători care au alergat până au pocnit, efectiv tot ce mi-am dorit eu vreodată de la echipa națională. Mă uitam și nu îmi venea să cred că, în sfârșit, s-a dus dracului generația aia mizerabilă care a urmat după generația lui Mutu și Adrian Ilie și că au venit alți copii, care chiar știu să joace. Vă zic, băiatul ăla din apărare, Drăguș sau Dragușin, nu am reținut, este un turn de cetate, un stâlp, un…n-am cuvinte, pentru că nu mai am bagaj lingvistic fotbalistic.

Bravo. Cum ziceam, scorul e irelevant, am jucat cu o echipă dintr-o țară măcinată de război, care au fost foarte buni chiar și așa. Contează că, iată, există ceva, există un viitor, avem la ce să sperăm și chiar pot să mă gândesc fără să îmi fie jenă că doamne-ajută să ieșim din grupe. Pentru că există șansă și jucători.

Un punct în plus echipei de comentatori de la ProTV și expresiei O pasă luminoasă, care mi-a adus aminte că am televiziune digitală și pot schimba și postul, și sunetul.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.