Nu știu neapărat cum să încep acest text. L-am rugat pe Arhi să mi-l corecteze, cât de cât, pentru că nu mai stau demult în România, îmi e greu să îmi aduc aminte formulări și cuvinte, deși încă nu vorbesc cu they/them când e vorba de o singură persoană.

Sunt o persoană (32/F) destul de simplă, nici prea prea, nici foarte foarte, nu mă consideră foarte deșteptățică, sunt relativ descurcăreață în marele circ al lumii. Am norocul de a fi destul de extrovertă și de conștientă de calitățile mele. Și anume că sunt foarte frumoasă, raportat la standardele actuale. Am tată de etnie romă, din România, iar mama mea este din Osaka, born and raised. Am crescut în România, născută fiind după revoluție, cu o copilărie absolut normală, fiica unor oameni care mi-au oferit tot ce am avut nevoie pentru a mă dezvolta în toate direcțiile în care doream.

Cum ziceam, sunt o femeie frumoasă. Nu am de ce să fiu modestă, mai ales că e necesar amănuntul, în acest context. Nu sunt vreo arogantă, în restul timpului, nu profit de frumusețea mea pentru a face bărbații să facă accidente și chestii de astea. Pur și simplu știu, îmi folosesc frumusețea în ocaziile în care am nevoie de un push sau atunci când îmi place, cu adevărat, de un bărbat.

Care bărbat a fost el, actualul meu prieten, să îi spunem Dan. Ne-am cunoscut, întâmplător, la un eveniment la Stejarii Country Club, se lansa ceva complex de case, compania mea se ocupa de o parte a evenimentului, el era unul din jurnaliștii invitați, a apărut printre primii, uitase la ce oră e și a zis să vină din timp, îi fusese jenă să mă sune. Am stat, cred, vreo 30 de minute împreună, deși aveam o grămadă de treabă, pentru că era ocupat să îmi povestească aventurile lui de pe drum, cum greșise strada, ajunsese prin niște ghetouri unde era un bar numit Stejarii, s-a dat jos, înăuntru erau doar concetățeni de etnie. Anyway, am râs 30 de minute încontinuu, deși el nu se străduia să mă facă să râd, era, în continuare, năuc, încerca să facă poze cu capacul pus la aparatul foto, își cerea scuze la chelneri dacă poate gusta o tartă, vă zic, ERA DE SĂ ÎL PAPI ÎNTR-O LINGURIȚĂ DE APĂ!

S-a terminat evenimentul, ne-am făcut trebile, am vrut să îl agăț din drum, dar deja plecase. L-am sunat, Hey, ești bine, avem un pachet promoțional pentru tine, hai să ne vedem să ți-l dau. Hai. Ne-am văzut, stătea undeva pe la Dristor, eu am un apartament la Băneasa, în spatele ambasadei USA, vis să mergi până acolo. Hai să mergem să bem o cafea, hai și pac, mă duce la McDonalds. Eu îmbrăcată în țol festiv, rochie cu paiete și blăniță, pantofi cu toc de 17 (am 1,60 cu tot cu unghii crescute), am intrat în Mc cu gândul că mai bine mergeam la Dristor Kebab, vizavi, eram mai potrivită. Și am stat, și am povestit, și iarăși m-a făcut să râd încontinuu, și m-am deschis și eu și i-am povestit din viața mea și gândurile mele și am râs iarăși și mă simțeam exact acolo unde trebuie să fiu, lângă bărbatul cu care trebuia să fiu și pe care l-aș fi lăsat să mă facă să râd până la sfârșitul vieții.

Și, la final, ne-am despărțit, ne-am strâns în brațe, m-a sărutat pe obraz și mi-a șoptit Aș mai sta, dar trebuie să fug, mă așteaptă nevastă-mea. Oamenilor, vagi amici, cum zice Arhi, mi-a căzut clovnul de la mec în cap. Cum, bărbatul meu perfect era deja luat? ERA CĂSĂTORIT?? Și eu nu știam, nu căutasem, nu mă informasem, nu nimic? Bine, on second thought, era clar că e mult prea bun și mult prea haios ca să nu îl fi adjudecat deja vreo coropișniță hapsână. Am căutat mai târziu, coropișnița era o super tipă, super sexy, frumoasă de pici, ochi albaștri (mă ucide că am ochii negri, dintotdeauna mi-am dorit ochi albaștri)

Arhiamicilor, vă spun, am suferit ca după dragostea din liceu. Efectiv eram atât de sigură de el, știam că nu are cum să nu îi placă de mine, băgasem la înaintare tot arsenalul de piept, oftaturi, zâmbete și hăhăieli de îmi era și mie rușine, îmi venea să mă duc la baie să îmi zic în oglindă Dar mai ho, fă curvo, las-o draq! Și, cu toate astea, nimic, pentru că omul era happily married, cum s-ar zice.

Am suferit, dar a fost o suferință scurtă. Vă dați seama că, după chestia asta, eram cu ochii pe el în toate activitățile, tot ce făcea, orice poză, instagram, facebook etc. Și s-a produs minunea. Doamna lui, ceva artistă la bază, a plecat de acasă și nu s-a mai întors, i-a trimis doar o informare că nu crede că se mai înțeleg, în fine, știți cum e atunci când ai dat-o deja altuia, dar vrei să îi transmiți lui că el e de vină, de fapt.

Am fost acolo, prieteni. Am fost umăr puternic, am susținut, ne-am plimbat, l-am lăsat să îmi povestească toate cretinătățile din relația lui, cum a cunoscut-o, cum a fost prima dată, cum, de emoție, nu i s-a sculat vreo 3 zile, tot felul de detalii pe care le-aș fi dorit necunoscute. Dar am sacrificat, prieteni, pentru că aveam scop și dorință.

Așa că a trecut ușor peste, au divorțat, când au depus actele pentru divorț, el era deja demult mutat la mine, donat tot ce aveau în apartament, inclusiv cățelul la un adăpost Kola Kariola sau ceva de genul. Se întorsese doamna din turneu și venise să își ia lucruri și, surpriză, casa goală.

Bine, cam asta a fost baza discuției, e cam lungă, dar altfel nu știu dacă puteați înțelege. Sunt o femeie tânără, de succes, foarte frumoasă și sunt îndrăgostită până peste cap de bărbatul de lângă mine. Sigur, aș fi vrut să îl transform în soțul de lângă mine dar, momentan, discuția se oprește la Postul de doamna Ionescu a fost desființat pentru totdeauna. (nu îl cheamă Ionescu, evident)

A trecut ceva timp, am primit o ofertă, datorită mamei, să lucrez în marketing pentru o companie din Nagoya, Japonia. Nu vă imaginați ce frumos e în Nagoya. Prefectura Aichi este vestită pentru frumusețea ei, liniște, oazele de calm și relaxare, amestecate printre centre de dezvoltare tehnologică. (dacă vă întrebați cum de Japonia, am menționat deja că mama e de aici, suntem cetățeni japonezi, e o poveste funny, dar complicată și oarecum fără sens pentru a fi povestită aici. Poate altă dată)

Așa că, una peste altă, cățel și purcică, am plecat în Japonia, pentru că de ce nu? Munca lui poate fi făcută de oriunde din lume, e atras de cultură și civilizație asiatică, citește Shogun și visează să îi fac un cha-no-yu goală, cu pletele pe tălpile-i arse de dragoste. Și poate o să i-l fac. Vreodată.

Ei, acum începe de fapt povestea mea și problema rajkapooriană. Evident, fiind într-un oraș nou pentru el, nu prea iese din casă fără mine, că devine plictisitor la un moment dat. Iar eu, fiind la un job nou, în Japonia, nu am timp nici să procesez lingura de orez pe care o mănânc din fugă și ar fi putut deveni o bășinică elegantă. Plec dimineața de acasă, ajung târziu, sunt obosită, mi-a făcut inclusiv gluma cu Ia un paracetamol. În fine, chestii de început de drum.

Doar că, parte din drum, a apărut colegul meu Yoshi. Yoshi este șeful de la securitatea complexului, este înalt, pentru un japonez, cred că are 1.80, e frrrrrrrumos, este super smart, a absolvit Nagoya Uni șef de promoție, vine dintr-o familie veche, cu multă putere și bani. Și Yoshi are o calitate care, pe mine, mă termină. E timid. Când mă vede și dacă îl observ, se înroșește până în vârful urechilor. Și nu are ce să facă, își dă și el seama de asta și se intimidează și mai tare.

Am ieșit cu Yoshi la masă, într-o zi, m-a dus într-un pavilion, aproape de birouri, mi-a pregătit personal masa, ceaiul, totul așa cum l-ar face un samurai vechi, dintr-o Japonie de mult apusă. Am stat amândoi acolo și ne-am sorbit ceaiul, până când l-am auzit spunându-mi Rani-sama, te iubesc. Și m-am aplecat spre el, l-am sărutat și am făcut dragoste acolo, în acel moment unic, în acel aer unic. Și mi-a plăcut. Și am realizat că și eu îl iubesc pe Yoshi. Și că îmi place al dracului de mult să fiu cu el. Yoshi nu e neapărat foarte haios. Dar are ceva al lui, complet indefinibil. Mă face să mă simt sigură, oriunde aș fi, în orice moment, știu că el e doar la un click distanță. Mă face să mă simt cumva cum nu m-am simțit niciodată și nu am crezut că aș vrea să mă simt. Aparținând. Mă face să mă simt că îi aparțin, în cel mai direct mod.

În același timp, în iubesc și pe amețilă al meu de acasă. Care nu bănuiește nimic, el mă iubește și e în relația cu mine 100%, are încredere 100%, nici nu își poate imagina că aș putea să îl înșel. Din respect pentru el, nu îl las pe Yoshi niciodată să termine în mine altfel decât cu prezervativ. Dar nu știu cât va dura, va putea dura asta.
Nu știu ce să fac. Sunt într-o poziție imposibilă, la care nu am visat niciodată, nu mi-am dorit-o niciodată. Îi iubesc pe amândoi la fel de mult, nu îmi imaginez viața fără vreunul din ei. Nu aș mai putea să mă trezesc dimineața fără să fie Dan alături de mine, fără să mă cuprindă și să mă pătrundă și să mă umple cu dragostea lui, fizic și spiritual. Nu aș putea să mă trezesc fără să mă gândesc că, în câteva ore mă voi întâlni cu Yoshi și ne vom împărtăși, iarăși, pe ton încet și molcom,toate gândurile lumii, după care mă va lua, cu mâinile sale puternice și va face ce vrea cu mine, cu toată duritatea, dar și cu respectul necesar.

Ce să fac? Cum să fac? Unde să mă duc?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.