Salut. Mă numesc…de fapt, nu interesează pe nimeni cum mă numesc, tu îți poți da seama din mail, iar blogul nu are nevoie de numele meu. Îți scriu pentru că aș vrea să spun, cuiva, înainte, despre cât de seacă și proastă este viața. Și că, dacă o să plec din ea, nu o să regret nicio secundă, iar oamenii ar trebui să înțeleagă că, atunci când cineva ia această decizie, o ia pentru că nu mai poate. Efectiv nu mai poate.

Eram la spital, așteptând alături de soția mea. Erau aproape opt luni de sarcină, și totul părea să meargă bine. Gemenii noștri, pe care îi așteptam cu atâta nerăbdare, erau motivul fericirii noastre. Aveam gemeni, lucru complet inexplicabil, nimeni în familiile noastre nu provenea din sarcini gemelare, nu exista în istoria apropiată nimic de genul. Practic, dintotdeauna visasem că o să fiu tată de gemeni, nu din motivul ăla popular și tâmpit, că scapi din prima, gen fiecare familie trebuie să aducă pe lume doi copii. Dar eu am fost singur la părinți, am crescut singur, fără un prieten adevărat, cu niște părinți reci și stricți. Aș fi vrut ca puii mei să nu treacă prin așa ceva.

Dar în acea zi de căcat, la spital, totul s-a dus pe penis. La controlul de dimineață, inima unuia din gemeni bătea foarte, foarte încet, cu pauze, nu se mișca, total necaracteristic, în mod normal era o gălăgie în burtica mamei lor, cu tropăieli și învârteli continue. Direct în operație a intrat. Am stat ore în șir pe un scaun,în holul spitalului, așteptând vești. Când doctorul a venit și mi-a spus că am pierdut amândoi copiii, a fost ca și cum mi-ar fi smuls inima din piept. Nu prea am mai auzit nimic, ceva legat de anevrism, aorte. Stupid. Ea a fost dusă într-o cameră separată, unde a rămas pentru următoarele câteva zile, într-o stare de șoc. Afost devastată, iar eu… eu nu știam cum să o susțin.

Zilele au devenit săptămâni, iar săptămânile luni. Încercam să fim puternici unul pentru celălalt, dar durerea era prea mare. S-a închis în ea și eu nu am știut cum să ajung la ea. Am început să mă întreb dacă medicii ar fi putut face mai mult. Dacă acea intervenție a fost cu adevărat necesară. Dar răspunsurile nu veneau. În loc să ne apropiem în această tragedie, ne-am îndepărtat tot mai mult. Conversațiile noastre erau scurte, pline de tăceri grele și priviri care nu se întâlneau. Nu a mai vrut să iasă din casă cu mine, nu mi-a mai căutat compania deloc, mă privea întotdeauna cu ochii neguroși, de parcă aș fi fost vinovat de însăși existența ei.

Am crezut că vom trece împreună prin această tragedie, că, cumva, ne va uni, prin pierderea comună suferită. Dar nu a fost așa. Nu mai era aceeași. Se retrăgea în sine, refuza să vorbească despre ce s-a întâmplat. Încercam să o ajut, să fiu acolo pentru ea, dar părea că o pierd pe zi ce trece. Într-o zi, am găsit-o plângând în camera care urma să fie a gemenilor. Pereții erau încă vopsiți în culori vesele, jucăriile împrăștiate pe jos. Un body de bebeluș zăcea sfâșiat, pe jos. M-a privit cu ochi goi și a spus că nu mai poate face asta. Nu mai putea trăi într-o casă plină de amintiri ale a ceea ce nu aveam să avem niciodată.

A urmat un an plin de tăceri, de încercări eșuate de a reconstrui ceva ce se frânsese iremediabil. Am încercat, la un moment dat, să facem dragoste. Am eșuat lamentabil amândoi, ea în lacrimi, eu… În cele din urmă, s-a ajuns la saturație și ea a cerut divorțul. Divorț care a venit ca o formalitate, o confirmare a unei realități pe care deja o trăiam de luni de zile. Fiecare semnătură pe hârtie părea să rupă o bucată din mine. Viața după aceea a fost un șir lung de zile goale. Muncesc, mă întorc acasă, mă uit la televizor sau citesc ceva, încercând să nu mă gândesc. Dar seara, când lumina se stinge și lumea tace, gândurile revin. Ce-ar fi fost dacă…? Cum ar fi arătat viața noastră…? Am rămas singur, într-o casă care acum era prea mare și prea goală. Am vândut majoritatea lucrurilor, am păstrat doar câteva amintiri. Fotografii, câteva jucării ale gemenilor, lucruri care mă legau de un trecut care nu mai exista.

Mi-am pierdut nu doar copiii, ci și femeia pe care o iubeam. Am rămas cu un gol imens în suflet, un spațiu pe care nimic nu pare să-l poată umple. În unele zile, mă simt ca un străin în propria-mi viață, un spectator care privește cum trec zilele fără niciun sens. Am încercat terapia, am vorbit cu prietenii, dar nimic nu pare să aducă alinare. E ca și cum o parte din mine a murit odată cu ei. Câteodată, când trec pe lângă un parc sau văd copii jucându-se, îmi imaginez cum ar fi fost să-i văd pe gemenii mei acolo. Să-i aud râzând, să-i văd crescând. Dar acestea sunt doar vise, umbre ale unei vieți care nu va fi niciodată.

Și nu reușesc să mai găsesc motivația de a mai merge înainte. Știu că românii sunt de părere că toate femeile sunt la fel și că dacă îți moare un copil, aia e, faci altul în loc. Dar, pentru mine, s-a rupt o lume, nu mai am cum să mă întorc, nu mai poti privi altă femeie în ochi cu sinceritate, nu mai pot să o mai iau de la capăt, cu altcineva, același drum, aceleași obstacole, ca, la final, să se întâmple, poate, din nou, același inevitabil.

Nu am pe nimeni altcineva și e mai bine.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.