Singurele momente fericite, din copilăria mea, erau când ajungeam la bunici. Sigur, îmi aduc aminte, efectiv, doar frânturi, pentru că psihiatrul zice că uitatul e modalitatea creierului de a mă apăra de amintirile traumatizante și să zic mersi că nu îmi aduc aminte nimic din copilărie și adolescență. Sau o fi din cauză că a trecut foarte mult timp de atunci și na, s-a stricat discul, s-a mai zgariat.
Mai pregnantă decât amintirea fizică, totuși, este senzația care mă urmărește, atunci când mă gândesc la momentele acelea. E o senzație de safe, de siguranță, cu care nu m-am mai întâlnit niciodată de atunci, nici în copilărie, nici la maturitate, pentru că, să fim serioși, ce adult se simte safe vreodată.
Sufletul îmi spune că mă simțeam safe alături de ei, mă simțeam ocrotit și iubit. Și, din frânturile de amintiri, îmi vin în minte fix momentele în care mă învârteam printre picioarele lor, în bucătărie, ei fiind niște uriași blânzi și dragi față de pokemonul mic și drăcos ce eram.
Fericirea mea supremă era să fur de pe plită sau de unde gătea bunica, câte o bucățică de ce era. Clătite groase, pampuște, păscuțe, toate erau mai bune dacă erau furate de pe marginea plitei, acolo unde le punea strategic bunica, după ce le răcea, ca să nu se ardă copilul. Și îmi umpleam gura, încercând să mestec pe nevăzute și, simultan, încercând să nu râd. Nu râdeam, dar îmi amintesc cum râdeau ei la mine.
Nu îmi doresc altceva de la viață decât ca, peste ani, copilul meu să se gândească la mine și să îl umple aceeași stare de bine, de siguranță, de Nimic nu ți se poate întâmpla rău în brațele mele.
Atât.
NOU
Frumos copil ! Sa fiti sanatosi, voiosi si la punga grosi !
NOU
Eu am o amintire (foarte vie) cu bunica maternă. Cât am fost mic, nu mâncam, erau ai mei distruși psihic că le moare copilul. Într-o zi, făcea bunica șnițele, în bucătăria de vară. Plm ce s-o fi întâmplat cu mine, că m-am dus și i-am cerut un șnițel. Mi-a zis că nu îmi poate da, că sunt numărate. Erau pentru unchiul militar (în termen). Am fost foarte surprins, nu mai pățisem să cer mâncare (în general) și să nu mi se dea (nimeni nu mă auzise vreodată să cer mâncare). Ideea e că am acceptat răspunsul – eram foarte atașat de unchiul meu. După vreo 5 minute, mă cheamă bunica și îmi dă un șnițel mic – “secretul nostru, nu spunem nimănui”. După, am mai mâncat vreo 4 bucăți… abia mai târziu am aflat că a fost strategie 😮 A rămas celebră faza. Până în prezent mai glumim cu asta când cineva din familie cere mâncare.
NOU
Ș))))))))))))) ce dragut:))))))))
NOU
Rezonez cu postul asta, bine ai scris.
NOU
Ce frumos scris. Copiii care au astfel de sentimente sunt cei mai norocoși.
NOU
Bunicule, nepoata ta e foarte frumoasa; seamana cu mama ei. Sa-ti traiasca!
In alta ordine de idei, pot spune cu mana pe inima ca si eu am cele mai frumoase amintiri cu bunica mea (mama mamei) si vacantele petrecute la ea. Mirosul de paine proaspat scoasa din cuptor il atribui cu varf si indesat.
NOU
Apropo de vreo persoana, niciodată nu m-am simțit in siguranță, bunica era prea in vârstă sa-mi creeze sentimentul
Dar nu cred ca e neapărat un lucru rău.
Am învățat foarte devreme care sunt situațiile periculoase si modalitățile care sa mă tina in siguranță, departe de ele
NOU
întrebare întrebătoare, de câte ori ai făcut baie în Lipoveni? (multe, puține, niciodată)
NOU
baraj?
NOU
La baraj era prea adâncă, mai spre coadă de la mijloc încolo, era și o insuliță.
NOU
singurul loc unde am facut baie des era in Huc, acolo spre manastire, pe stanga. la baraj am facut de vreo 3 ori, acolo in capat, unde era panta aia de beton care intra in apa. cred ca am si pescuit odata, dar cu rezultate zero.
NOU
veneam din oraș, eram puștani, în gășcuță câte 2, 3 sau 4 (după vreo 2 ore mai apăreau încă 2, 3 sau chiar 4), inițial la pescuit dar, după-amiază se lăsa cu baie și porumb copt pe jar
NOU
o da, porumb pe jar. mama ce dulce era
NOU
Imi place la nebunie tunsoarea ei. Badass de mica!