Contul meu
Una din mantrele care apar în perioada aceasta a anului este reîntoarcerea la familie. Suntem învățați cum să trecem peste certurile cu părinții, frații, cum să le suportăm criticile stupide, cum să nu uităm niciodată că vai, părinții sunt, totuși, familie și că TREBUIE să ne reîntoarcem la ei întotdeauna, indiferent de ceea ce fac și au făcut în viața noastră, pentru că vai, o să moară și nu vom mai avea ocazia de a ne strânge cu drag în brațe.
O să vă spun o idee contrar curentului.
Dacă familia este toxică, singura soluție, prin care îți poți asigura liniștea și sănătatea mintală, este să o blochezi complet și definitiv. Dacă părinții tăi au fost toxici toată viața, faptul că îmbătrânesc nu îi va face mai puțin toxici. Dacă au reușit să îți provoace traume aproape irecuperabile, vârsta nu va fi factorul care va șterge acele traume, dimpotrivă.
Nu mai pedalați pe acest gen de cutume obosite. Vai, e mama. Vai, e tata, trebuie să îi trec cu vederea lucrurile astea care m-au distrus ca persoană și împotriva cărora lupt de o viață.
NU. Familia este cea pe care ți-o faci tu. Este cea pe care o alegi tu și cei cărora TU le permiți accesul în viața ta. Familie îți este în primul rând soția, copiii și, dacă merită, doar dacă merită, cei ce îți sunt rude de sânge. Iar dacă nu merită, too bad, nu există nicio diferență între ei și alți oameni fără acces la tine.
Am scris asta pentru că sunt mulți oameni, mai ales femei, care simt aceleași lucruri, dar an de an, datorită presiunilor sociale precum mantra menționată de mine, se reîntorc în sânul minunatei familii care le-a distrus copilăria și tinerețea și o iau de la capăt, ascultând smerite critici despre viață, despre soții sau prietenii pe care și i-au ales, despre cariere și, în general, despre orice alegere făcută vreodată. Doar pentru că e vorba de familie și familiei îi ierți tot.
Nu sunteți singurii care gândesc și simt așa. Vreți să vă vindecați? Considerați asta ca pe un cancer. Trebuie tăiat din rădăcină. Complet. Iradiat locul și chemoterapie, până dispare. După care poate începe procesul de vindecare.
NOU
Stiu, sunt deplin constient ca pot exista (si chiar exista) cazuri urate de tot. Totusi, eu cred ca doar iertarea vindeca cu adevarat. Iar iertarea este foarte grea!
Cred, de asemenea, ca nu poti fi indiferent fata de o persoana care ti-a gresit. O urasti, iar in cazul acesta iti este greu sa te intalnesti cu ea, iar daca te intalnesti cu ea, devii negru la fata. Iar aceasta ura te distruge pur si simplu: si pe interior, si la exterior.
Opusul urii este iubirea, iar Isus este exemplul perfect al iubirii si al iertarii (ca tot suntem in preajma Craciunului).
NOU
muie lui Iisus, ce sa zic
NOU
Actually…cu exceptia partii cu Isusu care poate sa ne lase oleac ca acusica e ziua lui si poate are treaba cu tortu si altele, in ultimii ani am ajuns la aceeasi concluzie cu zoro. Eu am invatat sa urasc aproape in acelasi timp in care am invatat sa iubesc, primele mele jurnale erau practic eseuri despre ura, aia viscerala, motiv pentru care cand le-am recitit in adolescenta mi s-a facut teama de mine insami si le-am rupt desi atat ura aia cat si obiectul ei erau inca cu mine. Exact ura aia care te face sa treci pe partea cealalta a strazii, aia care te innegreste la fatza, aia care te face sa orbesti de furie si resentimente, aia care te face sa nu simti nimic in fata mortii obiectului urii, nici macar satisfactie, pentru ca ala a crapat dar ura a ramas in tine. Si o tarasti dupa tine mereu. Si ajungi peste niste ani sa te uiti in spate si sa vezi tot raul pe care nu doar omul ala l-a facut dar si tot raul pe care ura l-a lasat in viata ta, cum ti-a afectat deciziile, bucuriile, tristetile. Cum ai lasat-o sa te schimbe si i-ai dat astfel si mai multa putere celui pe care l-ai urat. Cu mintea de acum dupa 30 de ani i-as spune copilului aluia nu sa ierte ci sa nu mai urasca, sa isi permita sa creasca fara negreala aia in suflet, abia atunci va fi castigat.
NOU
gandirea asta e cancer. voi sunteti exemplul din articol, acel peer pressure de cacat.
NOU
Ce “peer pressure” mai Cetin, eu nu mai am pe nimeni sa ma “pressure”. Toti oamenii din jurul meu astazi nici macar nu au cunoscut vreodata personajele (cu exceptia sora-mii cu care nu am dezbatut niciodata subiectul). Nu sunt nici credincioasa, nu o ard cu iertarea, nici cu selfhelp books si mindfullness. Observ doar in mine efectele psihologice ale unei copilarii, adolescente si early 20s, petrecute urand pe cineva. Observ diferentele de mentalitate, atitudine, temperament, tare psihice lasate fata de oameni care nu au au trecut prin asa ceva. Nu este nimic sanatos la a tara dupa tine niste bolovani de ura.
NOU
tu esti peer pressure, nu altii.
NOU
:)))))))))) A, ok. Come on, suntem cel mult vagi peers, ai uitat?
NOU
da, bine, clar:)))) pe mine mai mult ma enerveaza referintele la arabul ala evreu, nascut dintr-o impreunare dumnezeiasca, care a tot facut si a dres, cacu-m-as in capul lui, ca oamenii nu mai sunt in stare sa gandesca cu propria devlă
NOU
Sa ierti, dar pana cand? Eu de cand am cunoscut-o pe sotia mea ii tot iert soacrei gramezile de mizerii pe care mi le-a facut si mi le face. Oricat am ajutat-o si orice am facut pentru ea, nu e bine si abia asteapta sa caute samanta de scandal. Unii pur si simplu nu merita iertarea.
NOU
O fi iubirea opusul urii, dar inca nu m-am tampit in halul ala incat sa iubesc pe cel care mi-a facut rau.
Cea mai buna solutie e sa nu mai am de-a face deloc cu persoana respectiva si sa uit pur si simplu ca exista. Asta doar pentru sanatatea mea mintala, in sensul ca sa nu ma las obsedat sau bantuit de ura. Dar in momentul in care ar incerca orice apropiere, imi amintesc imediat si ii dau cu flit.
NOU
Opusul urii nu este iubirea, este indiferenta.
Familia mea nu a fost cea mai rea, dar nici cea mai buna. Mama mea a fost violenta verbal si emotional cu mine, nu m-a consolat, nu m-a incurajat niciodata. Imi amintesc cand ma tragea de par si ma dadea cu capul de masa, sau imi dadea cu rigla de lemn peste degete ca nu scriam frumos. De asemenea imi amintesc cand ne-am mutat la tara, credea orice cacat mancat de batranii satului si sarea la bataie fara sa stie daca sunt vinovata sau nu. Mai vrei povesti de genul ? Am destule.
Imi amintesc sarcasmul ei si faptul ca de fiecare data cand plangeam dintr-un motiv sau altul imi zicea ca imi trece pana ma marit. Ei bine, inca nu m-am maritat si slabe sanse sa se mai intample, deci daca ma iau dupa vorba ei, n-o sa treaca niciodata. Dar trece, cu distanta si cu terapie.
Eu am o vorba cand e vorba de familiile toxice: daca vrei sa nu faci cancer te muti de langa reactor. Pentru ca da, oamenii se schimba doar de nevoie, si daca accepta ca au gresit. Mama mea, cand i-am reprosat comportamentul ei, mi-a zis sa nu ma mai plang ca succesul meu de acum se datoreaza educatiei date de ea.
Cei care au avut norocul de parinti decenti nu au cum sa inteleaga sau accepte ca sunt parinti care si-ar abuza copiii si chiar daca se intampla, se gandesc ca nu se poate sa nu se vindece cumva. Invidiez sincer optimismul si naivitatea lor.
Cat despre Iisus … nu esti cam batran pentru prieteni imaginari?
NOU
“nu sa ierte ci sa nu mai urasca, sa isi permita sa creasca fara negreala aia in suflet”
perfect.
Nu sa ierte, e indeajuns sa nu uite si sa-si faca socotelile in mod practic si rational, tinind cont de situatia reala si de caracterele oamenilor din jur, fara sa-si faca iluzii ca o sarbatoare obligata o sa ii imbuneze.
NOU
@zoro, tata a fost preot și m-a învățat că nu există iertare.
Iertarea e doar o temporară amânare.
Când îți vin pandaliile îi fuți în gură pe toți.
Și pe ăia nevinovați.
E o carte mișto de SF-uri în care e explicată chestia asta pe larg.
Nu mai țin minte numele, ceva cu un bărbos care a făcut pământul și oamenii și era așa bucuros încât i-a înecat pe toți.
Oameni, femei, animale, toți.
A lăsat câțiva că-i era lene să ia iar pământ, să sufle, să-i facă din nou, morții mă-sii, too much paperwork.
Și iar au umplut ăștia pământul.
După care l-a trimis pe fii-su să moară.
Da’ nici ăla n-a vrut să stea mort prea mult că… morții mă-sii, too much paperwork.
Dar a zis ca ne așteaptă la judecată și ne va trimite să murim arși, în chinuri.
“Iertați-vă unii pe alții cum ne-a iertat el.”
#fuckingmakesense
NOU
Da, @Stefablue, exact la asta ma referea. Nu am zis sa ierti…nu am pretentia sa spun ca as putea sau macar ca as fi dispusa sa vreau sa fac asta, doar sa nu mai urasc mi-as dori, sa nu fi urat atat de mult. Eu ma uit mereu la sormea, eu si ea am trait aceleasi lucruri, diferenta de personalitate si caracter. Eu am urat cu pasiune si m-am consumat inutil si ars emotional prea mult. Ea a suferit tot cat mine, si a trecut peste fara inversunarea aia inutila, practic, focusata pe solutii, minim emotional. Ies la sfarsit doi oameni cu acelasi trecut, unul stabil si functional si unul cu mii de plasturi pe peste tot prin suflet. Cine e mai castigat?
NOU
Eu îi recomand fetei mele să citească acest blog. E o diversitate de subiecte și poate învăța multe. Astăzi puțină religie. :)))
În fine ca să nu ne bată Dumnezo prea rău și să ne mai descrețim oleacă. Nuș dacă l-ați văzut dar e tare…
Rowan Atkinson: welcome to hell.
youtu.be/HGxG7QmPQ44
NOU
@Zoro, de aia exista psihologi 🙂 Să discutăm despre sentimentele noastre de ură și toate cele, ca să le rezolvăm, înțelegem. Să las de la mine nu mă ajută cu nimic, doar mă face mai plină de ură. Ăla de nu are sentimente de vină nu se gândește la mine, eu de ce m-aș gândi la el să îl iert?
NOU
Cetin, o sa-ti spun o povestioara pe care tata mi-a spus-o pe la 10-12 ani:
in fata unei cetati spartane se aduna o mare armata de vrajmasi, “guristul” se pune in fata portilor inchise si incepe sa strige: daca intram peste voi omoram toti barbatii, violam toate femeile, ucidem toti pruncii, daramam tot, da-m foc la case, nu mai ramane piatra peste piatra, va luam toate animalele si toata agoniseala voastra.
raspunsul spartanilor: daca
daca familia e toxica…..daca
la mine nu a fost si nu este.
NOU
asa, si? inseamna ca textul nu te priveste si nu vad sensul comentariului
NOU
cred ca tu esti ala toxic din familie. ai pareri despre ceva ce nu te priveste….
NOU
Felicitari, pe asta cu “da-m” n-am mai vazut-o! Agramatismul atinge zilnic noi culmi.
NOU
@ftpoze: Doi mosi mosi in parc: auzi bai nene, cand eram tanar si mi se scula, cu doua maini nu o puteam potoli. Pe la 40 de ani reuseam, dar cu mare greu. Acuma uite asa ma joc cu ea, cu o singura mana o indoi cum vreau eu. Mi-am dat seama ca, odata cu varsta, am devenit din ce in ce mai puternic.
Exact asa ai rasucit si tu logica in comentariu, cum isi rasuceste mosu’ scula.
NOU
Dacă tăceai, filosof te numeai.
NOU
Daca fptpoze n-ar fi fost prost, si-ar fi vazut dreq de treaba si n-ar fi scris nimic.
Daca…
NOU
Suntem si noi mai atenti la tastare, Senioare? Cum adica, “multi oameni, mai ales femei”? De cand sunt femeile oameni? Asa blasfemie mai rar, mai ales in perioada WC Qatar.
NOU
depinde de care parte a pulii esti
cam asta era sensul
NOU
important in viata este sa nu iti dai cu parerea despre lucruri pe care nu le cunosti.
NOU
Obligatia autoimpusa de a sta de sabatori cu familia a fost tortura emotionala, an de an. Pana anul trecut, cand taica-meu s-a dus si, odata cu el, simt ca s-au rupt aproape toate legaturile toxice care imi sufocau viata. Si am realizat, odata pentru totdeauna, ca iertarea chiar nu este necesara, ca este in regula sa iti scrii mai departe capitolele vietii tale intelegand ce s-a intamplat in trecut, dar nu neaparat iertand.
@Iuliana Cosmina, daca citesti: articolul asta imi aduce aminte de ceea ce povesteai pe aici, si povestea ta seamana izbitor de mult cu a mea.
PS: Aveai un blog tare fain, de ce nu mai e? 🙁
NOU
Iuliana e una din cei la care m-am gandit cnd am scris.
NOU
Oricum, Romania e o tara de cacat..
NOU
Da, este. Romania nu mi-a oferit nimic, dimpotriva, mi-a dat suturi de fiecare data cand s-a putut. Si poate am avut eu ghinionul sa nimeresc intr-o familie toxica, care mi-a batatorit drumul spre spirala relatiilor toxice, din care am iesit greu si cu ani de lupta. Ce e mai trist e ca vad in jurul meu parinti tineri, copia parintilor mei, perpetuand cercul vicios si infernal al abuzurilor fizice si emotionale. Si toti tac, pleaca privirea, nu e treaba nimanui sa comenteze. Intr-o tara civilizata, cu autoritati care nu exista doar pe hartie, oamenii astia ar fi fost luati la puricat.
NOU
Dude…
NOU
Ai imbatranit, Cetine, citez: “Am scris asta pentru că sunt mulți oameni, mai ales femei”. Din cate te stiu, trebuia sa fie “Am scris asta pentru că sunt mulți oameni, dar si femei…”
NOU
Ntz, ma tem ca trebuie sa te contrazic. Din formularea asta s-ar putea intelege ca cineva poate sa aiba concomitent calitatea de om si de femeie, ceea ce e total gresit.
Corect ar fi “Am scris asta pentru că sunt atat multi oameni, cat si multe femei …”
NOU
Părintele Calistrat Chifan, despre iertare: „Ea a fost pricina pentru care Adam a căzut din Rai”
Ce stim noi…:))
NOU
frate-meu a fost efectiv terorizat de taica-meu cat cel din urma a respirat. moartea lui pentru mine a fost indiferenta, pentru frate-meu o usurare.
Maica-mea a preluat cu brio stafeta si cand totul pare mai linistit stii ca urmeaza sa bubuie ceva.
acu cand urmeaza sa aiba primu nepot, ziceam ca se linisteste sub amenintarea ca nu il vede daca o prind pe langa alcool.
acu 2 saptamani a trebuit sa sparg usa cu pompierii sa o gasesc beata cazuta prin casa si sa fug de x ori la Brasov sa o adun pisata pe ea de prin casa si sa o duc pe la spitale.
spalat casa, schimbat saltea, reparat usa (pe banii ei ca stiu unde ii tine)
Acu ii caut un camin sa o internez ca deocamdata nu e in stare sa mearga pana la toaleta.
Am gasit unul: 4500 lei / luna. Evident pensia nu ii acopera nici jumate, deci vom da noi diferenta.
O sa zica lumea ca suntem copii nerecunoscatori, ca nu o luam acasa sa o spalam si ingrijim. Are 65 de ani in pana mea, nu ar fi trebuit sa ajunga in starea asta. Consider ca suntem mai mult decat buni pentru ca vom plati ca sa avem liniste. Primele 2-3 luni din banii ei, ca doar nu ii lasam sa aiba sa ii bea.
Nu stiu care ar fi alternativa. Sa blochez numarul (am facut de mai multe ori asta cand sarea calul) si sa aflu doar cand au gasit-o moarta in casa si aia a fost? NU o iert, dar tot mi-e mila de idioata sa o las sa moara asa.
NOU
Azilul, cu atat mai mult ca e privat si ar trebui sa aiba parte de ajutor specializat si conditii decente. Nu e responsabilitatea ta (si a niciunui copil, de altfel) sa aiba grija non-stop de un parinte incapabil sa-si gestioneze viata. Si azilul ar trebui platit integral din economiile ei de o viata, faci un act de caritate contribuind la asta, dar, vorba ta, nici nu o poti lasa sa moara pe marginea drumului.
NOU
Alcoolismul este o boala, la fel ca celelalte dependente. Trebuia tratat din timp, nu “sperat ca se linisteste”. Evident, omul trebuie sa recunoasca faptul ca are o problema pentru a fi tratat, dar daca tu ii reprosezi consumul, nu o va recunoaste niciodata si nu va dori sa faca primul pas spre vindecare.
Sa te superi pe un om ca e alcoolic e ca si cum te-ai supara ca are ulcer.
PS: Comportamentul toxic si de kkt e altceva, pentru ala da, poti s-o lasi si sa moara pe marginea drumului. Si, chiar daca ai crede ca “de la bautura” se poarta de kkt unii oameni, surpriza – nu e neaparat asa. Unii sunt asa si gata.
NOU
economiile ei de o viata ii acopera 2 luni, iar pensia ~50%.
Daca o sa fie pe nedeterminat acolo o sa mai produca apartamentul ei ceva chirie
NOU
My2cents: da, alcoolismul e o boala. Stiu asta. O sa iti zic o chestie pe care mi-a zis-o doctorita la care am dus-o ieri. Nici un parinte sa nu faca din copii carja la batranete. Daca esti responsabil iti asiguri batranetea la un minim necesar.
Alcoolismul e una din fatetele problemei.
Narcisism, neviia de a controla totul, nu poate avea o relatie normala cu alti oameni din familie sau prieteni, grandomanie. Incercari constante de a te face sa te simti dator pentru ce ti a dat. Da, a si dat lucruri bune. Dar cand tragi linie iesi rau pe minus si vrea sa conditioneze ccesul la deciziile din viata ta vu ce a facut bine.
Cand esti crescut de parinti alcoolici, viata ta e cam fututa pe multe paliere din start. Iar vina ta e zero, nu trebuie sa ii vindeci nici de alcoolism, nici de ulcer. Si ghici ce. Din cauza mediului, am si eu tendinte in directia alcoolului, ma lupt si sunt ingrozit ca vine un bebe si sa nu ajung ca ei.
Dar multumesc de sfat
NOU
Pai inteleg ca apartamentul ei ii acopera o perioada mai lunga, deci las-o pe asta cu 2 luni jumatate. In final iti ramane tie, deci nu saracesti.
NOU
Danielu este angajatul de la salvare care scotoceste dupa banii mortului 🙂
NOU
stai linistit si mergi inainte cu azilul, am prestat doi ani pampersi cu mama, mama care nu a baut, a avut alte cacaturi pe cap fata de noi, copiii ei. deci, nu va uitati in urma, azil fara regrete. trust me.
ps: am in format electronic cartea ” povestea ta a inceput demult ‘” de mark wolynn, daca o vrea cineva sa mi spuna arhi ce si cum sa facem, sunt praf la tehnica.
ps2: raspuns pt lucifer
NOU
“Consider ca suntem mai mult decat buni pentru ca vom plati ca sa avem liniste.” Ptiu, drace! Zici ca dai bani pentru izolatie fonica 🙂
NOU
“daca o vrea cineva ”
Eu, te rog.
NOU
Cu cea mai mare placere, numai sa ne ajute arhi nitel.
NOU
@Filipa Vreau si eu cartea, te rog frumos.
NOU
Cand vede senioru mail ul…sper sa ne ajute.
Ps: costelus si detectivii, iti doresc din inima juma de an ca al meu, da, jumatea aia cu clostridium dificile, poate taci dracu din gura si nu mai comentezi ca o pla.
NOU
Ps: Filipla, tocmai s-a terminat operatia lui fi-miu, astept rezultatele histopatologice pentru melanom. Chiar si-asa, cred ca am avut deja parte de jumatatea aia de an pe care mi-o doresti, mai ales că eu m-am ocupat (nu am prestat) de ultimele luni din viata bunicii cu demență, nu un azil.
NOU
Emil, multa putere si sanatate, tie si piticului.
ce dracu sa mai zici. … nu mai zici.
NOU
Scuzati, va rog, ma pot introduce in discutia voastra? Dinafara lucrurile se vad intr-o perspectiva diversa. E prea multa incurcatura emotiva aici, propun un pas inapoi pentru a privi tabloul in ansamblu..
In primul rind ii tinem pumnii fiului si speram pentru el intr-un rezultat favorabil.
Apoi revenim la discutia initiala.
Emil, tu intelegi ca ai avut o relatie personala cu bunica ta diferita de cea a Filipei cu mama ei? (Lasam la o parte motivatii obiective gen “bunicii sint mai blinzi cu nepotii decit cu fiii lor” si tot ce tine de asta. Nu are importanta nici cit anume, mai bine sau mai rau, te-ai simtit tu fata de Filipa.) Iei in calcul ca doi bolnavi cu acelasi diagnostic pot avea manifestari si exigente diferite, pe linga cele descrise de manuale?
Ceea ce are relevanta e felul in care ati trait experienta asta, motivatia pe care ati avut-o, fiecare dintre voi si mai ales ce anume v-a lasat, la capitolul liniste sufleteasca. Atit.
Considera si ca nu toti avem aceeasi rezistenta (fizica si mentala) aceeasi putere (de empatie si logistica/ financiara) acelasi spirit de sacrificiu (ca si flacara asta trebuie sa fie alimentata de undeva)
Faptul ca Filipa ar alege o solutie diferita de a ta, nu inseamna ca desconsidera efortul tau. Iar daca tu ai ales the hard way, nu ai dreptul sa II desconsideri pe cei care inteleg ca nu au resursele necesare.
Nu este o intrecere “cine ingrijeste cel mai bine o ruda cu diagnostice complicate”
Da-le voie celor din jur sa duca atita cit pot. Iar pe tine te rog doar sa ai grija la fortele tale, la cum le distribuì. Pastrezi si pentru tine ceva, da?
Cred ca acum esti intr-un moment delicat, sensibil si susceptibil. Tinem pumnii strinsi.
O curiozitate : ce inseamna “DEFECTIVII DE PLURAL”?
NOU
@Stefablue, mă bag ca musca-n lapte pt PS.
Defectiv de plural este acel tip de plural care nu poate fi format prin modificarea ultimei litere sau adăugarea unei litere a cuvântului la singular.
Mai pe lung: cele mai multe plurale se formează adăugând o literă sau modificând litera finală: fată/fete, cățel/căței, pescăruș/pescăruși, ai prins șpilul.
Sunt cuvinte care, oricum le-ai suci și învârti, dacă formezi pluralul după regula de mai sus, sună ca un cur. Si atunci pluralul este: x/mai multe bucăți de x.
Genul ăsta de plural se cheamă defectiv de plural.
Singurul cuvânt la care mă pot gândi și motivul pt care știu treaba asta e “pască”. Pluralul este: mai multe bucăți de pască, nu păști, nu paște.
Înainte de Paște circula un banc pe fb/whatsapp
– Ioane, care e pluralul de la pască?
– nu știu bă
– da’ tu cum ai cerut? că ne-ai zic că ai luat două
– am cerut așa “dați-mi o pască…., ba nu, dați-mi două”.
Am dat share la trăznăia asta, cu întrebarea retorică “chiar, care e pluralul de la pască”
M-a lămurit o verișoară, care e învățătoare.
NOU
Ce a zis colegul, in combinație cu titlul unei cărți Emil și detectivii. Mulțumesc pentru gândurile bune! Și pentru comentariile pozitive!
NOU
adica imi trece acum, in sfarsit, un comentariu cu pensiile speciale pentru muncitorii speciali taiate in guvernarea pdl?!
NOU
ok: pensiile speciale pentru muncitorii speciali taiate in guvernarea pdl erau alea cu ”grupa de munca”.
se incadreaza la pensii speciale pentru ca sporul de pensie pentru ”grupa de munca” se acorda fara respectarea principiului contributivitatii. sunt pensii speciale muncitoresti, pentru saraci.
NOU
Sustin ideea cu azilul pentru parintii toxici sau nu!
eu sunt infiata si pana tarziu am avut inoculata ideea ca sunt vinovata pentru orice din cauza mostenirii genetice. Parintii naturali, un cuplu toxic impreuna si separat, s-au casatorit impinsi sa vada doar avantajele relatiei, nu si diferentele uriase de varsta, educatie si mentalitate. In patru ani, caci atat a durat casnicia lor, au facut totusi trei copii din care doi au supravietuit. Eu, cea mare, am ajuns in intretinerea surorii mamei mele, actuala mama adoptiva, de la care am luat batai crunte pana faceam pe mine de durere. Cele doua surori vedeau in mine, un copil de nici doi ani la data divortului parintilor, o copie fidela a tatalui, cel care, chipurile,’a nenorocito’ pe mama, si imi administrau temeinic ‘lectii’ ca sa se razbune pe ‘nenorocit’.
Fratele sugar a ramas in intretinerea mamei si a crescut cu ideea ca sor’sa e defecta. Faptul ca a crescut si ca e un tip educat, cu cariera si familie, nu i-au schimbat ideile cretine din copilarie. In prezent noi nu comunicam deloc, nu-mi doresc si mi-e frica sa nu retraiesc prima parte a copilariei cand aveam cosmaruri cu dureri fizice, umilinte si facut pipi in pat. Aceleasi idei bolnave le-a transmis mai departe sotiei si celor doi copii ai lor, oameni pe care nu-i cunosc, nu ne-am intalnit nici macar o data in viata dar care traiesc cu gandul ca eu sunt un om rau, avar, egoist si cate altele.
Mama adoptiva nu si-a schimbat atitudinea, si-a rafinat-o nitel in sensul ca nu ma mai umileste in fata ci pe la spate, cu rudele si vecinii. Am crescut cu ideea sa nu imi pese de cei din jurul meu, singurul lucru bun din toata educatia, asa ca opinia celorlalti e fix pix pentru mine.
Acum e internata la un azil de stat si e foarte bine ingrijita, chiar o invidiez, insa a trecut prin niste faze grele cu doua dintre colegele de camera care s-au purtat urat cu ea, gen umilinte, furturi, barfe, amenintari cu bataia etc. Deh, roata se invarte, nu poti fi toata viata in pozitii avantajoase din care sa-ti permiti sa influentezi pe altii cu mizerii inventate doar ca sa te hranesti cu suferinta unor nevinovati ce au avut nesansa sa fie in locul nepotrivit. Cealalta, biologica e in intretinerea lui frate’miu, sincer, nici nu stiu daca mai traieste! Bine, nici el nu are amintiri prea faine despre copilaria langa una care nu-si merita titlul nici macar pentru el, dar…duca-se!!
Am scris mult si te rog sa nu publici textul daca nu ti se pare in regula, oricum nu voi avea curajul sa citesc comentariile ulterioare!
Mai zic o chestie: nu urasc pe cei care mi-au facut rau insa daca voi ajunge in situatia sa pot influenta sau sa pot schimba o situatie care lor le face rau la un moment dat, atunci n-as face-o! ca e ura sau razbunare, nu pot sa apreciez, nu simt absolut nimic fata de ei si ma simt excelent sa stiu si sa le zambesc ca starea respectiva ii afecteaza si cu ‘contributia’ mea. Atat!
NOU
De la tata am învățat ce e teama.
Nu respectul, nu autoritatea ci frica de pedeapsă, frica de dezamagire, rușinea cind spunea “Mă faci de ris”. Nu considera penibil comportamentul lui de bețivan scandalagiu însă eram noi, copiii, cei care ii știrbeau prestigiul in societate.
“Ai grijă cum vorbești” miriia atunci cind ii contestam hotăririle de tată-stăpin. Dacă nu ascultam avertismentul, avea grija el sa mi-l facă foarte clar, cu o curea sau cu palma lui de zidar-faianțar. .
Acum sunt convinsa ca a spune unui copil “tu esti cea mai mare si ești responsabilă de frații tăi” e primul mod in care se creaza vrajba si ambitii intre frati. Se pierd intre afirmarea personala si cautarea aprobarii parintesti.
Nu era prost, dar n-a avut niciodată răbdare să ne invete ce știa. Chiar cind voia sa facă ceva bun pentru noi, era stingaci si nepriceput in a darui sau explica.
Cred ca aveam 5-6 ani cind, in drum spre țară, către bunica, ne-am oprit la o terasa. Printre mese se învirtea o băbuță scofilcită si cocirjată, prost îmbrăcată, cu o bocceluța neagră in spate. Tata mi-a pus in mina o monedă mare de aluminiu, de 5 lei, sa o dau babei. Ea a mulțumit cu un suris știrb și m-a blagoslovit. Cițiva ani mai tirziu avea să-mi tragă o bataie de pomină pentru că irosisem 5 lei din banii ciștigați cu uratul de anul nou: “Erau o pâne, mă!”
Cind se înrăise? De ce?
De la el mi-a ramas adinc incrustată convingerea că promisiunea și cuvintul dat sunt lege. Dacă greșeam și nu respectam o promisiune pentru prima dată, ca să nu ma pedepsească mă punea sa “dau in scris că nu mai fac”. Scriam sub dictare, cu stiloul prea mare pentru mina mea “Eu, (nume, prenume) promit ca altă dată să respect ora de intoarcere de la joacă // să imi fac temele la timp” sau orice altă nazbitie care presupunea un “nu mai fac” Semnat citeț, biletul era așezat in vitrină. Pentru o săptămină sau două eram atentă, apoi mă luam cu joaca și boacana se intimpla. Nu mai aveam scăpare. Il scotea și mă punea să citesc cu voce tare. “Tu-ți ceara mă-tii, ai promis, mă, ai dat in scris” – jneap!, o curea pe spate, “uite cum mă obligi tu pe mine…” jneap! o alta….
Bine, tot de atunci mi-a rămas și constiinta că trebuie să imi recunosc greșelile, însoțită permanent de un sentiment de rusine si vinovăție, chiar dacă azi nu ma mai bate nimeni..
In vara lui ’89 a plecat in “concentrare”. Barbati in toata firea, cu copii acasa, erau luati din nou in armata pentru 6 luni, parcă. Evident ca nu faceau instructie, la virsta lor erau repartizati in functie de profesia pe care o aveau. El a fost trimis la Bucuresti si lucrind in constructii , a trebaluit pe la Casa Poporului. Ne descria cit era de impunatoare si frumoasa, vazuta prin ochii lui de muncitor simplu care s-a invirtit toata viata la 10 km de locul unde se nascuse ( concediul cel mai departe a fost la Baile Herculane si de acolo s-au intors osteniti de cearta)
Atunci am inteles cam ce gust are libertatea de a putea face unele chestii fara a fi pedepsita la intoarcerea acasa. .Oricum aveam mereu teama de a nu incalca limitele, regulile, cuviinta, de asta nu am scapat niciodata. Dar era o fereastra in plus prin care puteam explora lumea.
In decembrie nu am stiut nimic de soarta lui doua zile. Eram deja impartita intre “si daca,,,” si “dar DACA”… S-a intors, ne-a povestit sumar teroarea pe care a trait-o in unitatea militara unde erau cazati, pina s-au hotarit cadrele sa ii lase pe oamenii aia sa plece la casele lor… O vreme a fost pierdut in gindurile lui, dupa aia n-a mai vorbit niciodata despre asta iar rutina a reinceput.
După citiva ani mama s-a hotărit să divorțeze iar in casa s-a pogorit un pic de liniște, Singurele certuri erau acum legate de neajunsul banilor, de griji dar am inceput să lucrez și presiunea a mai scazut. El s-a mutat la țara. Și-a facut casă, a legat prietenii. Cind il vizitam, dacă era in toate bune, era chiar hitru. A plins cind vulpea i-a hăcuit găinile, a suferit cind a pierdut ciinele. Pentru noi nu l-am văzut suferind niciodată. L-a manipulat pe frate-miu cit a putut, impotriva mamei. Cind ii spuneam ca nu are un comportament corect față de noi, fetele, raspundea zimbind “Lasă, că o să il ierti pina la urmă, doar e frate-tu, ce-o să faci?”
In sptembrie l-am sunat întrebind dacă privește înmormintarea reginei. “Eh, morții cu morții și vii cu viile!” l-am simțit cum suride… “Ai fost la doctor? Ți-a măsurat tensiunea?” “Nu m-am mai dus, că iar imi dă pastile și-mi zice că nu pot sa beau cafea, nici vin, nici vișinată… Zic și eu ca ala din banc :pot să mai trăiesc, dar la ce bun?”
“Ciți ani ai, moșule?” il mai intreba cite cineva. “80” “Mulți inainte!” “Mai mersi, de-acu’nainte sa-i duci tu!”
Încăpăținat și ranchiunos cind se certa cu cineva, mindru să nu aibă datorii către nimeni, fixat in convingerile sale și după a doua cană cu vin, declamator de poezii privind către dealuri… Cu intonație, nu oricum.
Sigur, in felul lui ciuntit, butucănos, o fi ținut cumva la mine. Cind învățam pentru examene nu mă mai punea să ii fac cafeaua la 6 dimineata sau diverse treburi prin casă. Cind plecam din bătătura lui, imi spunea mereu “Ai grijă!” Nu l-am intrebat dacă să am grijă de mine sau să nu il fac pe el de râs. Între noi era o stinjeneala pe care n-am reușit să sa o sparg niciodată. De acum imi era mie rusine cu el.
Am plecat cit am putut de departe si mi-am facut o viata din care practic l-am exclus. Sunam eu din cind in cind. Sarbatorile le-am facut majoritar unde am ales, impreuna cu sotul si copilul. Dar deja inainte de ei, m-am invatat sa nu ma simt obligata sa-i calc pragul de sarbatori. Pe mama o linisteam rapid, trimitindu-i bani. Si am fost linistita din partea asta.
In octombrie am imbracat din nou rochia neagră ascunsă in dulap.
Fiul meu mă privește cu ochi mari, in care amestecă tristețe, compasiune, teamă, nedumerire: “Mama, dar daca bunicul nu ți-a spus niciodată că te iubește, tu ai ținut la el?” Uhh, nu pot să-i spun că au fost momente in care l-am urit de moarte. Îndulcesc răspunsul “Nu chiar așa tare încit să mergem la el in fiecare an de ziua lui, dar indestul încit să te duc să te vadă din cind in cind. Pentru bunici e o bucurie să-și vada nepoții!” Zimbeste, recunoscător…
Ar fi trebuit sa fie o eliberare. Chiar asa am simtit-o, in primul moment, Dar apoi s-a transformat intr-o amestecatura de sentimente. Indiferenta mea senina s-a crapat. Uneori beau, sa nu mai simt regretul ca n-am stiut sa vorbesc mai mult, sa insist cind evita si schimba vorba, ca n-am avut curaj sa-i spun ce aveam pe suflet si l-am lichidat mereu cu un “poti sa te pui cu nebunu’?”
Alteori ma enervez ca l-am ascultat, ca i-am permis sa imi conditioneze o parte din viata.
Acum am ramas doar cu gindurile. Ce ar fi fost daca…
Astept sa ajunga resemnarea si ma straduiesc sa fac o treaba mai buna cu fiul meu.
NOU
Victimele tatălui.
Titlu de carte 🙂
NOU
da, Stefania, despre victime ca tine e vorba. Toti despre cei care vorbesc am fost acolo, la un punct. E mama, asta e, hai, totusi. SIndromul Stockholm inoculat de teroare si bataie este indestructibil. Iti vei gasi toata viata justificari pentru alegerea de a sta langa abuzator si vini pentru ca nu ai fost si mai apropiata. Pacat ca nu ai putut sa te rupi la timp.
NOU
In ultimii ani schimbarea de echilibru de forte a fost evidenta.
Eu am reusit sa ajung la un grad de detasare care mi-a permis sa fac in asa fel incit sa-mi protejez familia. Partea buna e ca nici el nu a fortat nota. Taiata discutia scurt, aproape chirurgical. Au mai ramas niste chestii de rezolvat, cu calm.
Ceea ce regret e ce nu am avut: ideea de tata bun, in general, nu pe el in particular. Cam ca atunci cind plingi ca n-ai avut bani de tractor, pentru ca stii ca nu poti folosi gioarsa de plug ruginit pe care o tii aruncata undeva in fundul gradinii…
Probabil face parte din procesul de vindecare.
NOU
Aveți perfecta dreptate. Noi, cei care suntem victimele unor familii toxice trebuie să renunțăm a mai gandi: ce ar fi fost dacă? Va fii la fel!
Important e să ne înconjuram de oameni care ne iubesc și pe care ii iubim și să lasam la o parte persoanele toxice. Ca dumneavoastră, sunt un om tâlhărit de copilărie, e de apreciat că noi suntem altfel și vom fii părinți și soți iubitori!
NOU
Uffff!
NOU
Craciunul asta se implinesc 21 de ani de cand nu mi-am mai vazut parintii. Habar nu am cum mai arata.
Stiu doar ca aveam 19 ani, amintirile s-au sters despre momentele alea, pare ca a fost o alta viata.
Nu-s bogat, nu-mi iese fericirea pe ochi, dar macar dorm bine noaptea fara stresul lor.
NOU
Pentru ca am vazut deja trei comentarii pe tema, pot sa va rog ca la articolul asta sa lasati deoparte bascaliile om vs femeie? Pentru ca voi traiti probabil intr-un mediu diferit, dar in perioada asta femeile resimt mult mai mult oboseala, stresul, durerea si umilinta ca orice ar face, nimic nu iese cum ar dori iar nemultumirile se sparg tot in capul lor.
Multumesc.
NOU
#vinovat
Deși, să recunoaștem, voi nu sunteți oameni.
În argumentul meu aș vrea să menționez că dacă te invită o femeie să faceți duș împreună o să te opărească de viu cu apă la o temperatură despre care nu știai că există.
NOU
Nea Ilie, nu stiu ce sa spun despre partenerele dumitale de dus, barbatul meu se plinge doar de prea multa spuma si masaje prea sirguincioase, Cind o sa ma invite o femeie, voi verifica temperatura apei
NOU
adica voi chiar va spalati reciproc cand faceti dus impreuna??:))
NOU
Nea Ilie, cred ca eu am nimerit una defecta. Mereu imi spune ca nu intelege cum pot sa stau in apa aia fiarta. 🙂
NOU
@Arhi: ala e inceputul, face parte din predispunerea atmosferei.. Un masaj usor, cu miinile alunecind lent pe piele, cu parfumul suav al spumei, e exact ce trebuie pentru a reconfirma increderea unuia in celalalt.
Cred ca prin Shogun am citit ceva de genul asta si mi-a ramas … Tot de acolo am invatat sa desfac o portocala in forma de floare de lotus.
NOU
Pm, parca l-as fi scris eu articolul asta. Am mai bine de 4 ani de cand am dat block la o ruda, pe motiv ca mi-am dat seama cat de toxica era relatia: trebuia sa spun mereu “da” sau sa fiu in asentiment cu aceasta persoana, altfel eu eram ala rau. Cei din jur au incercat o perioada sa faca lucrurile sa se intoarca la normal, doar ca pt mine “normal” este relatia actuala, adica nicuna, zero…Ma simt atat de linistit de atunci!
NOU
I don’t know man, eu sunt foarte usor manipulabil. Sunt total de acord cu ce zici insa niste lacrimi sau niste santaje emotionale intotdeauna ma fac sa las de la mine. Pt ca e o batalie care nu merita efortul sau macar sa te gandesti la ea. Insa uitandu-te in urma, ce au facut, poate ai plecat singur la drum fortat de imprejurari si unde esti acum, iti dai seama cat impact a avut asupra ta. Insa oricum, din experienta va zic, oamenii nu se schimba. Se pot preface o perioada, se pot abtine o petioada, insa in o situatie care nu e favorabila pentru ei isi vor arata adevaratul caracter.
Ca exemplu pentru copiii tai si pentru a-i proteja in acelasi timp, trebuie rupt contactul sub orice forma, blocat pe orice canal si nu te mai intorci. In primul rand sa-ti protejezi copiii. Ideea e daca in suflet inca te deranjeaza sau ai ajuns sa nu mai dai doi scuipati.
Si mai e ceva, cateodata traumele nu pot fi vindecate total sau sterse total din memorie. E bine sa intelegi ca au existat sau exista si sa intelegi ca din pacate au facut parte din viata ta si inveti sa traiesti cu ele cumva. E mai simplu sa treci peste asa.
Insa cu articolul sunt total de acord, daca se poate rupe e perfect. Pe mine din pacate niste lacrimi ma prostesc tot timpul desi stim cu totii ca si un salut, nu mai e conexiune autentica care ar trebui sa existe, e o mila asa in loc de o relatie.
NOU
Amin!
NOU
Tocmai am incheiat sesiunea de terapie. Fix asta am vorbit. Da, uitati de familie daca e toxica. Salvati ce mai puteti daca e cazul. Daca e toxica, fuck it….
NOU
Mai terminați fraților cu iertarea… nu iert pe nimeni și nu aștept sa fiu iertat…
Știu fiecare trauma creeata de părinți, fiecare lovitura cu ciocanul peste mâini când am zgâriat mobila, fiecare pahar de apa cerut de mama sa ia 150 diazepame sau cum se scrie și apoi “sa ne punem în pat sa dormim”, fiecare alergătura către vecini (eu având 5 , 6 ani). Momentul când mama (teoretic) dadea cu toporul în usa sa intre peste mine probabil sa ma salute cu toporul.
Știu totodată și fiecare lucru bun pe care l-a făcut. Puține ce-i drept.
Balanta tot timpul va fi. Îmi pare rău că nu simt acea compasiune de care vorbesc unii oameni, dar nu am cum – vezi balanta bine-rău de mai sus.
E bolnava, ii e greu, a îndepărtat toți amicii, prietenii – nu e vina mea – asa si-a așternut viata.
Multă lume îmi explica ca o sa-mi para rău când nu va mai fi. O sa îmi para. Dar nu am cum sa simt acel dor care are legătură cu familia.
Familia e altceva, nu faptul ca m-a fătat.
Eu tot timpul ii aduc aminte de fiecare data de “realizările ei”, fiecare imagine o am în cap cu detaliu de haina, de mobila, de cuvânt, de expresie faciala. Tot. 4,5, 6 -10 ani atunci, având 38 acum.
A fost realitate și o prezint asa cum a fost ea, cu urmele adânci din inima mea. Asta ai facut. Punct. Mai rău e ca acele episoade au fost zile normale pentru ea, nu prea își aduce aminte specific…
O zi ca oricare alta…
O sa judec toată viata și sa fiu și eu judecat după ce fac. Dacă ești jeg, e normal sa nu uiți niciodată ca ești jeg. Dacă ești mama sau tata și jegul e cu copilul tău, cu atât mai grav.
Iertare nu exista! Doar dacă vezi un agresor ca e slab și batran acum, nu îl face mai puțin agresor.
Doar nu mai are cum sa fie, și alege singura arma pe care o mai are… mila. Te agresează încercând sa provoace mila.
Probabil după ce citiți aceste rânduri o sa considerați ca psihic sunt defect pana în măduva. Probabil sunt. Aceste lucruri nu trec. Nu exista dram de ura. Doar indiferenta și reamintire de fiecare data când explica ca ea “a crescut” 2 copii.
Nu a crescut. Au supraviețuit. Și poate s-au dezvoltat cât de cât datorita anturajului și mediului înconjurător.
NOU
“o sa considerați ca psihic sunt defect pana în măduva… Nu exista dram de ura. Doar indiferenta și reamintire ”
Probabil esti mai rational decit multi altii, dar sint citeva contradictii in cuvintele tale. Psihic nu esti defect, dar ai mai avea de lucrat pentru linistea ta.
NOU
Poți sa te pui in cap dar tot din familia aia te tragi.
Tot sangele lor îl ai.
NOU
asa si?
NOU
Ca poți sa îți schimbi numele, poți sa îți faci operație estetica, poți sa fugi in lume și sa nu răspunzi la nimeni la telefonul ca așa vrei tu dar genetic ești din familia aia.
Tot ai moștenit ceva și cu asta trebuie sa te împaci.
NOU
e posibil sa nu fi înțeles ce am scris
NOU
Da ai dreptate l-am mai citit odată.greșeală mea
NOU
Plm, ai un stil de a-mi răscoli linistea cu articolele tale.
Nevasta-mea nu poate intelege nici dupa aproape 20 de ani de cand e cu mine de ce imi urăsc ziua de nastere si onomastica.
Cum se poate ca părinții să se prefacă ani la rand ca nu stiu ca e ziua copilului lor, doar in cazul a unuia din trei, numai ca să nu ii cumpere un cacat de cadou si să ii arate un dram de afecțiune.
NOU
Arhi, mulțumesc, pentru mine articolul ăsta pică fix în momentul potrivit.
Pentru că tocmai ce am terminat de dus muncă de lămurire și de explicat unei persoane din familie (unei mătuși) de ce nu îi mai dau atenție maică-mii. Explicații care ar trebui să dureze pentru totdeauna dar din păcate vor dura cam până la Paște, pentru că așa sunt unii oameni, tonți. Peer pressure-ul ăla de care vorbeai. Chestii gen “Da ce ți-a făcut mă-ta mă, că doar nu ți-a dat cu paru-n cap” (cu parul în cap e drept că nu mi-a dat, cu parul îmi dădea peste cur și peste picioare, în cap mi-a dat cu pumnii), sau “Las’ că prea ai făcut ce-ai vrut. Dacă nu te ținea mă-ta din scurt ajungeai un drogat” când în realitate nu puteam nici măcar să ies din casă fără supravegherea ei, izolare totală față de ceilalți copii, grădinița n-am văzut-o; certuri toată ziua, în prima jumătate a zilei profita de faptul ca eram doar eu cu ea acasă și își făcea, cu voce tare, planul de ceartă cu familia ei pe care urma să o viziteze seara (mai exact cu maică-sa și cu mătușa asta care acum îi ține partea), chestii gen “o să le spun asta și asta, și asta, să văd ce mai zic, dacă zic ceva o să le-o spun pe aialaltă” și chiar mă instruia și pe mine cum să mă cert cot la cot cu ea, ce să le spun celorlalți din familie, cum sa îi bălăcăresc, pentru că astfel, după spusele ei, or “să vadă ei că până și un copil își dă seama de ei”, iar în a doua jumătate a zilei urma, timp de 5-6 ore, cearta propriu-zisă, când mă lua de mână și se ducea să își viziteze familia cu strategia de ceartă pusă la punct. După aceea seara târziu era altă ceartă, când se întorcea acasă cu mine și îl găsea pe taică-miu beat, care de multe ori ii mai și umfla botul.
A doua zi mă lua de mână să-l urmărim pe “dementu si curvaru” de taică-miu prin oraș, să-mi arate cum se duce “la curve”. Aveam vreo 6 ani.
Timp de vreo 14-15 ani a durat chestia asta, zi de zi, zi după zi, fără excepție, până când a murit mă-sa, bunică-mea. Eu la 18 ani am și tăiat-o de acasă, și în 20 de ani am mai venit de 2 ori, doar pentru câteva zile. Mătușa lu pește, când îi spun de chestiile astea, o dă cu “Eh, păi noi n-am știut că era chiar așa, ne gândeam că îți mai dă acolo câte o palmă și gata, cum se dă în mod normal la copchii…dacă tu nu spuneai nimic, a cui e vina?” Si gata, s-a spălat pe mâini. Fmm… Trebuia să spun eu, la 6 ani, că voi adulți de 40 de ani în plm erați prea dobitoci ca să știți ce lepră aveți pe post de soră.
Acum îmi spune cum s-a sacrificat ea pentru mine ca să mă crească și acuma n-are cu ce se mândri, că am ajuns un “golan cu părul lung, cioc și tatuaje și alte prostii”. Sau cel puțin îmi spunea, înainte de a mă călca pe nervi complet cu diferitele ei metode psihologice prin care încerca să mă domine și de la distanță, prin telefon, și înainte de a o bloca peste tot. Motiv pentru care s-a inflamat și mătușa respectivă.
“Este mă-ta, nu te gândești? Părinții sunt pe primul loc, indiferent ce fac trebuiesc respectați. Rudele de sânge, și mai ales părinții, sunt cei care trebuie să fie întotdeauna prioritari pe lista de iertări, de trecut cu vederea, de închis un ochi, de lăsat de la tine. Înțeleg să nu le ierți, dacă ți-au făcut vreun rău, pe cunoștințe, prieteni, nevastă, da pe părinți să nu-i ierți?”
Unul dintre cele mai mari bullshit-uri pe care le-am auzit.
Practic, conform șabloanelor ăstora cretine, părintelui i se poate permite cam orice, doar pentru că e părinte. Cam orice rău ar fi făcut trebuie iertat, pentru că e părinte. Când în realitate ar trebui să fie invers. Înainte de a avea pretențiile cuvenite unui părinte, el trebuie să se achite în mod exemplar de obligațiile unui părinte. Un părinte trebuie să fie conștient că el este părinte și de aceea el, dintre toți oamenii, el este primul care nu poate face rău copilului. Nu să facă ce îl taie capul într-un puseu de egoism și aroganță continuă timp de ani de zile și după aceea să invoce imunitatea de părinte și să aibe pretenția de a-i fi pupate picioarele.
Răul făcut de un părinte nu merită mai multă iertare și clemență, ci dimpotrivă, este cu atât mai de neiertat tocmai pentru că a fost făcut de un părinte, de un om al cărui interes primar pe lumea asta ar trebui să fie acela de a-și apăra copilul de orice rău. Nimeni nu are dreptul de a face rău altcuiva, dar din păcate lumea nu e perfectă, oamenii nu sunt îngeri, și prietenii sau cunoștințele, chiar dacă ar trebui să îți fie prieteni, din păcate se întâmplă des să îți combine una sau alta, dar la urma urmei asta este, nu ești copilul lor. Dar atunci când cel ce îți face rău este tocmai cel al cărui copil ești, e cu atât mai de neiertat. Nu e de închis ochii pe motiv că ăla e părinte, ci invers, este de deschis bine ochii și de realizat că ăla face așa ceva chiar dacă e părinte, și de acționat în consecință.
NOU
Eu nu inteleg o chestie: tu de ce nu-i zici lu tusi-ta ” tu curva, nu te mai baga ca musca-n curu calului ca te pocnesc?”
NOU
pentru ca in momentul ala nu ar fi cu nimic mai bun decit mama lui.
Iar scopul asta e: sa evoluam catre a fi persoane mai inteligente si cu mai putine agresiuni asupra altora-
NOU
Ah, ok, atunci nu ma bag.
Io am o mentalitate preistorica, probabil – daca ma calci pe coada te calc si eu. Si scopul nu e sa fiu mai buna, e sa-mi fie bine.
Aia cu intorsu obrazului nu e in my book
NOU
@My2cents Nu i-am zis că o pocnesc, da i-am zis că pe ea să o intereseze cum mă port cu ea, nu cum mă port cu unul sau altul indiferent cine ar fi ăia, mai ales când e vorba de chestii din astea sensibile, și atunci când a început să mănânce rahat gen “nu ți-a făcut mai nimic mă-ta” și că ar trebui aproape să-i mulțumesc pentru că datorită ei nu sunt “un drogat” i-am spus că dacă minimizează ceea ce mi-a făcut maică-mea și mai și distorsionează adevărul în favoarea ei, atunci merită scuipată în ochi, și dacă vrea să știe dacă într-adevăr maica-mea m-a ajutat să nu devin “un drogat” atunci să își scoată capul atât din cur dar și dintre horoscoape, teorii antivacciniste citite pe Facebook, Șoșocisme și alte nutrețuri pentru proști și să se informeze cât la sută din copiii care provin din familii dezbinate sau care au suferit traume psihologice ajung să dezvolte dependențe de droguri sau alcool. Și după aceea daca mai are ceva de zis putem să vorbim despre direcția în care mă ajuta maică-mea să o iau.
Înțelege ea până la urmă lucrurile dar mai pe jumătate așa, gen “ei da, ai și tu dreptate, știu că ți-a făcut multe, da’ chiar deloc să nu vorbești…e un părinte totuși…știi ce greu e să fii singur de sărbători?” Ai de plm. Da’ știi ce greu e să fii bătut de sărbători și să iți dorești să fi fost singur? Nu știi, în plm, că n-ai trăit. Eu da. Deci jet.
NOU
My point exactly: genul asta de comunicare nu are efect pe oamenii astia. E ca o campanie USR pentru electoratul PSD, daca vrei.
Empatia si comunicarea civilizata isi au locul lor, da nu cu genul asta de oameni. Astia inteleg numa’ daca le dai peste ochi.
NOU
@My2cents Iti dai seama ca n-o sa ma pun acuma s-o iau la bataie doar pentru ca a fost mai insistenta decat permite bunul simt. Eu i-am explicat toata treaba cu rabdare si asa cum am stiut eu mai bine, daca atata vrea ea sa inteleaga, pentru ca alege sa asculte de sabloanele din capul ei decat de logica pe care i-o expun eu, n-are decat. Sa ramana la nivelul asta de inteligenta, daca asta a ales, si atat. Pe mine nu ma intereseaza neaparat s-o luminez, ca stiu ca e o lupta cu morile de vant. Pe de alta parte, nici daca i-as “da peste ochi”, cum zici tu, nu s-ar lumina, ci dimpotriva, as deveni personajul negativ in mintea ei (daca chiar as face asta, cred ca as deveni personaj negativ si in mintea mea) si n-ar mai fi in stare absolut deloc sa imi inteleaga logica. Asa, macar, mai empatizeaza, ii mai ajunge cate ceva la creieras, mai pricepe cate un aspect, isi da seama incet incet ca nu e chiar asa cum are ea impresia. Pe mine ma intereseaza sa ma lase in pace si sa nu se bage unde nu-i fierbe oala si gata. Si se pare ca acum o sa ma lase in pace cu chestiile astea. Cel putin pana la Paste :))
NOU
E perfect ca realizezi ca “e o lupta cu morile de vant”. In rest, each to their own…
NOU
Am fost conceput mai mult ca un moment de iubire intre 2 adolescenti sau adulti tineri (20-22 ani) care nu au folosit protectie. Din vina presiunii din jur, cei doi s-au casatorit, dar el nu o iubea cu adevarat pe ea. Poate pentru ca la randu-i n-a avut parte de iubire materna, n-a invatat ce inseamna familia si iubirea, asa ca pe mama o batea, o tortura cand venea beat, o insela, etc.
Dupa 1 an, mama mea, intr-o fereastra de libertare a reusit sa plece si sa divorteze de el. Pana acum cativa ani, tata nu m-a cautat niciodata in perioada de cand imi aduc aminte. Nu m-a cautat in prima zi de scoala, nu m-a cautat la final de a 8-a, nu m-a cautat la liceu sau faculta, nu m-a cautat cand am avut primul job, nu m-a cautat cand m-am insurat, cand am cumparat casa, nu m-a cautat cand i s-a nascut nepoata. Nu m-a intrebat de sanatate cand intamplator jobul m-a dus nas in nas cu el – s-a facut ca nu ma recunoste. M-a cautat asa random pe facebook, unde ocazional dupa acel moment isi mai scria parerile lui si imi trimitea link-uri catre melodiile care-i placeau lui, probabil intr-o tentativa timida de a se apropia de mine, desi n-a facut-o realmente niciodata. Mi-a scris de la multi ani de cateva ori si cam atat. Din cate stiu, sunt singurul copil al lui.
Anul asta in toamna a murit de leucemie. S-a chinuit vreo 1-2 luni pe la centre de ingrijire private si cam asta a fost tot. I-am scris cand am aflat ca e bolnav, dar nu mi-a dat nici un reply, doar un like. Am fost la inmormantare, am ajuns cand incepuse deja preotul de vreo 2 minute, am plecat dupa ce l-au pus in pamant. In scurta pauza de la inmormantare intre capela si groapa m-au prins cateva cunostinte de-ale lui care imi povesteau ce om bun a fost. O fi fost, dar nu cu toti.
M-a sunat acum 1 luna un prieten de-al lui din copilarie care a facut curat in garsoniera unde a stat cu chirie ca are niste poze de-ale lui si sa ma duc sa le vad si sa aleg ce vreau de acolo. Nu vreau nimic. Ce sa fac eu cu niste poze alb-negru ale unor persoane care nu le cunosc si timp de 36 ani n-au fost curiosi de mine? Cand ma intreaba cineva cine e tatal meu, pentru mine e BARBATUL cu care s-a casatorit mama acum 22 ani (in anul 2000, cand eu aveam 14 ani), acel OM care a avut curajul sa ia alaturi de el copilul altuia si sa-l creasca ca pe al lui. N-am fost intotdeauna pe aceeasi lungime de unda, dar a tinut la mine si la mama si a facut tot posibilul sa nu simt lipsa unui tata, ceea ce pentru mine a insemnat mult!
NOU
Trebuie sa imi aloc timp sa citesc tot…nu pot acum
Am suferit si eu din cauza felului in care am fost crescuta,dar nuu am luat o palma sau o injuratura de la parinti…saracia si acea rusine care te tine tot timpul in autocontrol m-au dfectat, si niste complexe de inferioritate, in fine, niciodata nu e simplu..
Sunt insa ingrozita ca, exact din cauza acelui sentiment de rusine, am ascuns ceea ce nu era frumos in relatia mea, si nu stiu cum si cat dim ce era urat a ajuns la copil..
NOU
M-am nascut intr-o familie care era deja pe butuci. Impotriva vointei tatalui meu, mama a vrut al doilea copil, un baiat, sperand ca o sa le salveze casnicia.
Logic, nu a salvat-o, betiile, bataile, inselatul au continuat.
A prins curaj sa divorteze dupa cateva tentative de omor si dupa ce a sarit de la etajul 2 ca sa nu o omoare.
El a continuat sa bea pana a murit la 57. Nu s-a jucat niciodata cu mine, in afara de a ma arunca in Dunare sa “invat sa inot ca un barbat” la 4 ani.
La 14 ani nici nu ma recunostea, nu stia cati ani am.
Mama a ramas cu sechele psihice mari, sora-mea si cu mine cu dorinta aia permanenta de liniste in casa. Tin minte cum am ajuns sa ni se para viata minunata ca nu mai urla nimeni, chiar daca ne arsese lucrurile, nu mai aveam aproape nimic in casa si nici mancare. Eram liberi.
Pe tata l-am urat din suflet pana la 18 ani, dupa aia m-am conditionat sa invat cum sa nu fiu de la el si mi-am jurat sa fiu cel mai bun tata si sot care exista. Pe mama am adorat-o pana cand mi-am dat seama ca incearca sa ma controleze la maxim. Si mi-am pus niste limite ca sa nu se mai intample asta.
Le povestesc sotiei si baietilor mei partile lor bune ca sa incurajez ce se poate face. Ne construim viata ca sa avem liniste in ea, sa radem cat putem de mult, sa mancam de cate ori putem impreuna, sa ne certam repede daca trebe, sa vedem lumea asta mare si minunata fara aroganta. Si ne jucam impreuna. Doamne ce frumos e sa te joci cu puii tai si sa ii auzi razand din tot sufletul.
Am plecat din tara de cativa ani si uneori imi plange sufletul si ochii. Dar alegem sa mergem inainte, sa ne vedem de viitor in loc sa stam sa ne cramponam de ceilalti. Nu pot fi raspunzator si pentru parinti, frati, tara. Dar sunt raspunzator pentru cum vor trai noi si copiii mei pana cand sunt maturi.
NOU
la mine a fost un unchi. Nu va asteptati la povesti d-alea cu unchiu. Nu.
era genu ala de barbat fain, de care s-a despartit nevasta, copilul nu a mai tinut legatura.
Cu mine si ai mei s-a certat de multe ori. Intr-o zi, eu beat fiind, i-am zis niste lucruri de s-au speriat toti amicii mei din jur.
Am aflat de el mult timp mai incolo. La cateva mii de km de casa m-a sunat un numar necunoscut de Romania. Erau de la spital. Murise, am impresia ca batut, beat fiind. Dupa vreo 3 zile au deschis telefonul sa sune pe cineva sa vina sa recupereze cadavrul
NOU
Ma ingrozesc cand citesc unele comentarii de pe aici. Imi pare rau pentru cei care au trecut prin abuzuri.
Eu nu pot sa spun ca am o poveste similara – am crescut intr-o familie chiar prea permisiva uneori. Ah, de abuzuri am avut si eu parte, in tabere si cantonamente, din partea profesorilor insotitori si a antrenorilor dar sincer, nu le-am bagat in seama prea mult.
Am in schimb un unchi super toxic, care ma agaseaza in ultima vreme cu pretentiile lui.
Omu’ ne vizita de 2 ori pe an in copilarie, deci nu am construit vreo relatie, nu il consider apropiat in niciun fel.
M-a cautat acum ceva vreme sa-mi spuna ca e singur, i-a murit sotia (copii nu aveau) si ca eu am obligatia (auzi!!!) sa am grija de el, find singura lui ruda.
WTF? N-am nimic cu tine, te-am vazut de vreo dooj de ori in toata viata, nu-mi trebuie nimic de la tine, ce obligatii visezi? Pana sa ma ia cu kkturile alea cu obligatiile ma gandeam sa-l vizitez, da’ acuma, pas.
NOU
@ My2cents: Explica-i asa. Poate isi schimba atitudinea si reusiti sa construiti o relatie. Daca nu, ramii ca si pina acum. Ce ai de pierdut?
NOU
Neah, n-am timp si chef de pierdut cu explicatiile. I-am zis numa’ vreo doo de dulce, ca in comentariile de mai sus. Aia e, tre’ sa fie si nesimtiti pe lumea asta. Evident, raman asa. L-am blocat pe nebunu’ oricum.
Ma miram numa’ (si m-a deranjat) cat tupeu poa sa aiba.
NOU
@Arhi
Hai să facem un exercițiu de imaginație.
În loc să enumerăm episoade cu “mama m-a bătut” și “tata era bețiv” (aproape toți am trecut prin abuzuri) hai să ne imaginăm ce vor zice copiii noștri despre noi pe blogul Aishei peste 20 de ani.
Chiar sunt curios cât de sinceri putem fi. Dacă suntem conștienți de câte ori am dat-o în bară.
Sub anonimat, evident.
NOU
de ce sub anonimat nea ilie? Hai sa o facem cu nume si prenume, suntem persoane mature si putem sa ne asumam cand o dam in bara. Important e ce facem sa reparam si sa nu se mai repete. Incep eu daca vrei.
NOU
Mă doare sufletul citind aceste fapte de viață atât de dureroase.
Ai noștri părinți au fost oameni simpli, nu cu foarte multe școli dar cu foarte multa omenie și bunătate
Casa lor a fost mereu și un loc de refugiu pentru cei cu necazuri, și un loc în care te puteai destăinui, în care întâlneai liniștea.
Au fost căsătoriți ani îndelungați, când au împlinit 50 de ani au luat și o diplomă, de la Consiliul local
Înainte de a muri, mama mi-a spus îndurerata, să am grijă de tata, fara întregul împlinit prin plecarea ei acesta nu își va mai găsi liniștea .
Probabil nu voi uita niciodată plânsul mut de la biserica in care își luau rămas bun pentru eternitate, fără lacrimi, și puterea surprinzătoare cu care mi-a strâns brațul atunci când coșciugul își începea îngrozitoarea coborâre in pământul negru care a îmbrățișat -o pentru totdeauna .
Am întrebat -o odată la spitalul în care viața i se scurgea picătură cu picătură prin perfuziile incolacite daca i-a spus vreodată un te iubesc .
A ridicat sprâncenele și a zâmbit cum niciodată nu o văzusem, uimit, surprins până la lacrimi, dragule, alea îs prin filme și romane, nici vorba sa îmi fi spus, nu era genul, dar am simtit-o in fiecare zi a vieții mele !
Când aveam 12 ani mi-am zdrobit un deget la joacă . Am stat mult în spital, am fost operat, copil fiind am suferit mult în spital .
Ajuns acasă odată i-am auzit soptind între ei, uite draga cum tine degețelul sus, pe pernă, prin somn! Ce ciudat .
Iar tata, cu durere, a răspuns:
-Din instinct, ceva in el știe că l-ar durea daca ar fi prins pe dedesubt . Nu știau ei multa carte, dar aici erau pe felie . După mulți ani sora mea, medic in … undeva in Europa, mi-a zis că aveau dreptate, e același instinct care nu îngăduie bebelușilor ce dorm cu fața în jos sa se sufoce!
Acum, zilnic tatăl meu rămas fără ea, îmi povestește cum vorbește cu ea in vis.
El îi spune că vine acolo, după ea, sa fie împreună din nou, iar ea il tot amână, mai stai puțin, măcar să nască fata aia a noastră în …străinătate, sa apuci sa vezi nepoțelul ca să îmi spui și mie cum arată!
Și după aia, poți să vii !
Mulțumesc .
NOU
Mă gândeam că ai mei sunt o raritate. E reconfortant, scuze 😀 , să aflu că mai sunt și alții cu familii toxice. Și eu oscilez între vina de a avea viața mea și vina excluderii lor și setării unor limite (încercarea, cel puțin, că pare că nu se prind de ei așa bine, cum mi-aș dori eu) și ideea că sunt ai mei, dacă greșesc, dacă îmi va părea rău că m-am comportat așa când nu vor mai fi. Dar e atât de important să ai liniște în viața ta, să ai libertate, să iti fie respectate alegerile și să nu se mai implice decât dacă cerem. Mai ales ca adult, vremea lor de a se băga a trecut demult.
NOU
Bun subiect, bun bun si complet de acord cu tine.
Eu am chestia asta cu sora mea. Un pic de background story. Eu sunt genul de persoana care nu se baga in viata ta. Daca ai nevoie de sfaturi si mi le ceri ti le dau cu drag insa asta a venit dupa ani de maturitate. Nu imi pasa cine ce face, ce are in casa, cum isi traieste viata si cu cine atata timp cat e un om decent si echilibrat.
Eu cu sora-mea care e cu cinci ani mai mare decat mine, nu ne-am inteles niciodata. M-a urat cand am aparut pentru ca dupa spusele ei i-am luat toata atentia parintilor – iar parintii mei probabil n-au stiut pe atunci sa gestioneze situatia asta cu noul copil/relatia dintre frati etc astfel ca ura ei s-a acutizat din diferite motive (eu cica am fost copilul favorizat, etc).
Mai apoi mama mea a murit la cei 13 ani ai mei si am ramas cu tata. Tata chiar daca a provenit dintr-un mediu extrem de abuziv si cu multe sechele a incercat sa faca absolut totul pentru noi ceea ce a si facut. Dar a muncit enorm pentru asta, nefiind prezent total. Uneori ma gandesc ca poate de aceea e intr-un mod anume sora mea, de prea mult bine ce i-a facut in mod constant, dunno.
Anyhow, ea fiind de 18 ani si eu de aproape 14 a incercat sa fie ea mama mea, lucru pe care eu nu il suportam deloc atunci pentru ca eram intr-un full mode adolescentin, care mai avea putin si dadea pe afara. Perioada de 14-20 ani ai mei au fost maximi, in sensul ca nu ne-am inteles deloc si s-a inrautatit relatia foarte mult pentru ca ma agresa si fizic. Relatie care oricat ai vrea sa ierti, nu poti uita si astfel nu mai ai ce imbunatati.
De la tata cred ca am primit 3 palmi in viata mea si de la mama una, pentru ca am mintit-o. Insa sora-mea m-a batut in fel si chip. M-a batut oriunde pe corp inafara de fata ca sa nu fiu chestionata, mi-a smuls atata par din cap incat ma mir ca mai am par pe cap la anii mei si nu port peruca, m-a dat cu capul de n obiecte de ma mir ca am ramas intreaga la cap si m-a si urmarit prin casa cu cutitul.
Da, avea probleme psihice, a fost si depresiva si desi i-am zis la tata chestiile astea si stia foarte bine lucrurile astea, chiar cred ca nu stia cum sa procedeze (el provenind dintr-un mediu si mai horror) si uite asa au trecut anii, relatia dintre noi inrautatindu-se.
Ea are in prezent 38 de ani, eu 33. Nu ne prea vorbim. O las sa isi vada nepotii din cand in cand, pentru ca ii iubeste insa eu consider ca am incercat orice e posibil sa o tolerez si sa o inteleg. E o persoana plina de ura, de frustrari. A luat-o in lambada de cand cu teoria conspiratiei, 5g, covid si alte cele care mai mult au acutizat certurile si pentru nu mi-a respectat propriile alegeri si ale familiei mele incat i-am spus ca mai bine mai rarut ca e mai dragut decat sa ne certam absolut de fiecare data cand ne vedem pentru ca ea nu se poate abtine sa nu de bage cu bocancii plini de noroi in viata mea. Ne vedem de sarbatori la tata si e libera sa vina la zilele de nastere ale nepotilor ei sau la festivitatile scolare dar cam atat.
Nu o mai urasc de mult pentru ca mi se pare o energie irosita total pentru nimic. Stiu ca am facut tot ce a stat in putinta mea sa avem o relatie normala. Nu ma asteptam la iubire, imbratisari si alte cele doar toleranta. Daca am vazut ca nu pot si nu am cu cine, asta e – to each to their own.
Imi pare rau de ea, imi este mila de ea si pacat ca traieste asa cum traieste dar vorba lui Cetin, fiecare isi traieste si formeaza propria sa viata si familie. Nu pot trai in trecut si nu are rost sa traiesc in trecut, tragand dupa mine o persoana care e in stare sa ofileasca plantele dupa ce intra intr-o incapere.
Asa ca oameni buni, familia de sange nu ti-o poti alege. Insa mai incolo: prietenii, cunostintele si familia nou formata da. Si aveti grija ce faceti, cum va comportati in asa fel incat sa nu dati mai departe din toxicitatea astea viitoarelor voastre generatii. Nu merita sa va pierdeti vremea si viata asa de scurta cu persoane care nu va aduc absolut niciun plus, doar pentru ca va este sange.