Știu, unii vor întreba unde e cartea aia? Nu am editură unde să o public, nu cunosc pe nimeni. Aia e.
Pe la jumătatea ciclului 2 de armată am fost făcut telefonist. Telefonistul e cel ce preia mesajul de incendiu, după care se aruncă în bocanci și prezante și duce mașina la incendiu. Desigur, se presupune că respectivul telefonist cunoaște zona și, ce e mai important, știe să umble cu harta specifică, hartă care e o cărțulie micuță, foarte inteligent făcută.

No bine, prima seară de serviciu, primul telefon, primul incendiu. Deși în practică, era cred că incendiul cu numărul 100 și ceva la care participam, mi se uscase gura de frică. De data asta nu mai era joacă, eu eram responsabil să duc o mașină cu 9 tone de apă și 6 oameni până la locul unde arde agoniseala de o viață a unor oameni.

Îmi aduc aminte și acum, strada se numea Măgura Vulturului, undeva între Gara de Est și Pantelimon. Am dat alarma, am sărit în bocanci, fuga jos la mașină și hai. Întuneric beznă, desigur, iluminatul public nu era cea mai reprezentativă chestie pentru bucurești. Șofer era un plutonier adjutant șef foarte bătrân, trecut prin foarte multe. Practic, echivalentul unui general pentru gradele inferioare.

Omul m-a citit că sunt căcat pe mine de frică și m-a luat la mișto:

– Hai turcule, du mașina la incendiu, oamenii se bazează pe tine, poate chiar în momentul ăsta oameni își pierd viața și tu te mocăi cu harta aia.

Normal, m-am făcut și mai verde decât eram, nici nu mai știam cum să țin cartea aia, aveam tot timpul impresia că e cu susul în jos, 2 mașini stăteau pe loc în spatele meu, meseriașii mei colegi râdeau pe înfundate și scoteau sunete gen ah, mă arde, vai, nu e nimeni să îmi salveze viața. Pfuai, simțeam că încep să simt viteza de rotație a pământului și de nervi și de frică și de rușine și de tot.

Așa că m-am enervat și le-am zis TOT ÎNAINTE, cu speranța în Buddha și cruce, că altceva nu aveam. Norocul chiorului(no basescu implied) a fost că în capătul următoarei străzi era un tip care dădea din mâini cu frenezie, haidi bă, că e aici în capul bulivarului. Haidi then, să mergem.
Bine, capătul bulevardului era undeva la dracu, dar până la urmă l-am găsit, fără să ne mai uităm pe hartă, că era ditamai pălălaia de foc.

Ajungem la incendiu, durase ceva gen 4 minute cu totul, ne dăm jos din mașină, apare clasicul proprietar cu un topor în mână, hotărât să ne dea în cap că din cauza noastră îi arde lui casa, un coleg cu un târnăcop îl potolește, eu caut un cearceaf pentru doamna casei, care era în chiloți și zbiera copilul meu, copilul meu, de intrase toată lumea în sperieți, că nu mai avea cum să supraviețuiască acolo nici un gândac de colorado, darămite un copil, după care a realizat că de fapt copilul e la țară la bunica, dar putea să fie un copil acolo, unde plm ați stat atât?

În fine, se intră înăuntru, se dărâmă tot, ca să îi mulțumim tipului cu toporul când ninoninonino, auzim sirene de pompieri. Dafuq, cine a cerut întăriri?
Nu ceruse nimeni, ajunsesem la alt incendiu, care era al altei unități. Noi dădusem confirmarea prin stație că suntem acolo, nimeni nu s-a sinchisit să se uite la adresă și aia a fost.
Trist. Nu vă imaginați câte roți de APCA (autopompa cisterna cu alimentare cu apa) am dat cu cremă de ghete neagră. Drept pedeapsă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.