A fost o zi ternă. Dacă în ultimele zile a existat speranță și entuziasm, astăzi a fost ziua, așa cum simțeam, de altfel, când rușii au început să ucidă civili. Am văzut astăzi atâtea filme cu morți, Mariopol, Harkov încât mi-e și frică să mai deschid un clip, ca să nu îmi cadă iarăși ochii peste un trup însângerat.

Și mă gândeam, dacă eu, care, practic, nu am făcut nimic în afară de a sta pe scaun, a bea cafea și a scrie, sunt zdrobit de epuizare, cum se simt oare oamenii aceia, care trăiesc istoria clipelor pe care le-am memorizat eu aici? Cum te mai ridici o dată, și încă o dată, și încă o dată, să fugi în adăpost, să îți iei copiii și să speri că scapă și de data asta, să speri ca măcar, în cazul în care muriți, să mori înaintea lor, să nu mori cu chipurile lor chinuite în fața ochilor.

Luați-vă copiii în brațe, sărutați-i, oferiți-le iubire. Nu știi niciodată când rămâne doar un gol de gheață.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.