Nu știu ce-ați visat voi aseară, dar eu am avut un vis tulburător și nu vă mint nici măcar un mililitru.
Băi, se făcea că mi-am cumpărat o sticlă de whisky și ca orice sculer-matrițer cu mici plăceri nevinovate am ascuns sticla în hambar s-o ciupesc așa cât să-mi ajungă vreo 2 ani de zile – că eu nu sunt băutor profesionist precum coana Tanța.
Și-am luat sticla, am învelit-o în niște lavete de mă șterg eu de ulei când mai șurubăresc pe la motor, și-am pus-o ușurel în raftul hambarului.
N-am privit-o cu prea multă intensitate să n-o deochi.
Am pupat-o așa pe dop, dar nu i-am scos sigiliul, că n-aveam încă motiv, zic s-aștept să dea rezultatele finale la alegeri.

Băi și să vezi drăcia dracu’, știi cum e-n vis, că acuma ești aicea, acuma ești în altă parte, se făcea că mi s-a spart o țeavă la baie iar eu nu reușeam să mă trezesc să opresc apa.
Coșmar, nu alta.
Ca orice militar, eu mă trezesc din orice clipocit.
Țin minte că m-am trezit într-o noapte doar că și-a desfăcut coana Tanța picioarele.
Acuma nu mă trezeam și pace.
Curgea apa și eu nu puteam să mă trezesc.
Dar pesemne că susurul ăsta era în vis și de-aia nu mă trezeam.

Și hop, tot în vis, vin niște muncitori și repară țeava.
Țac-pac și gata, nu se mai auzea picurând.
La plecare, coana Tanța le dă acolo niște bani – ca orice român zgârcit “de la mine mai puțin de la dumneizo mai mult” – și le întinde și-o sacoșă cu whisky-ul meu.
Băi nene, nu știu dacă ați avut vreodată vreun coșmar de-ăsta.
De nu poți să te miști.
Zici că ești paralizat.
Ți se pune nod în gât.
Te sufoci că nu poți să vorbești.
Mi se lungeau mâinile dar n-ajungeam să trag de sticlă, țipam ca ăla din Matrix fără gură:
– Tanțo, vezi că e doar una singură…

Nu, nenică, nu m-am trezit. Vis de-ăla adânc. Știi când m-am trezit? Când au venit muncitorii înapoi.
Da nu cred că erau români de-ai noștri, vă zic. Păi care român vine înapoi și zice:
– Domniță, băutura asta nu e de noi.
Băi, așa de tare m-a impresionat gestul lor că m-am trezit nădușind.
Când mă uit, Coana Tanța nu mai era.
Nici copiii.
Era în toiul zilei, eu adormisem cu cartea pe piept, pe la televizor nu-știu-ce naiba clipocea că nu era film de miezul zilei, iar eu speriat de numa.
Sun.
Nu răspunde ea, răspunde fiu-miu ăla mare.
– Alo, unde sunteți bibicule, m-ați lăsat singur?
– A, ce bine c-ai sunat tati, zice el, stai să-ți trimit o poză.
Și iau telefonul de la ureche, mă uit în SMS, o poză cu un șobolan.
– Băi, plecați repede din Pantelimon!
– Da’ nu suntem în Pantelimon…
– Păi unde naiba sunteți de sunt șobolani pe lângă voi?
– Hai tati, lasă glumele, suntem la pet-store, vrem să luăm un hamster.
Eu că potoliți-vă, nu luați șoareci că e de la chineji, chestii de-astea.
N-ai cu cine, coana Tanța oricum cumpără tot ce cer ăștia mici, abia aștept ziua în care o s-o ceară pe-aia blondă de la Hooters.
– Dacă luați, măcar luați ceva comestibil, o rață ceva, o ungem cu miere, o băgăm la cuptor, când dă cu talpa în geam o-ntoarcem pe partea ailaltă…
Mi-a închis.

Nu durează mult, vin și ei acasă.
C-o cușcă mare de-am crezut c-au luat girafă.
Când intră în casă, un lățos de hamster, frumos al naibii și cu nasul turtit.
De necaz că nu-l băgăm la cuptor, m-am dus și-am șurubărit la motor.
M-am uitat la locul unde era sticla mea în vis…
Un gând de pierzanie îmi chinuia stomacul.
M-am mai învârtit eu pe-acolo, hop aud gălăgie.
Când mă uit, venise socru-meu de la vânătoare.
– Ăhăhăăă! Să trăiești Ilie tată, iete v-am adus un iepure.
– Păi viu?
– Viu, tată, îl dregem noi acilișa în spate, la hambar.
Ăla mic a început să plângă.
Ăla mare că “stai să-l pun pe tiktok”.
Ăla mijlociu l-a luat în brațe că “ăsta e iepurele meu, o să doarmă cu mine în pat”…
Coana Tanța “awww”…

Nu știu ce-a fost azi, cred că — dacă există — dumnezeu e doar pentru animale mici.
Că nici pe-ăla nu l-am mai băgat la cuptor.
N-apucăm să ne revenim din supărare că apare și Mișu cu vegetariana lui.
Așa că singura speranță de-a mai vedea carne era dacă se taie aia la deget când toacă loboda.
Noroc c-a scos socru-meu o sticluță de țuică de Maramu, cam un sfert din ea mai avea.
– Hai noroc tată socrule, hai noroc Mișule!
Îl dau peste cap și când să mă las în fotoliu aud un clipocit…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.