Dumnezeul Animalelor Mici

Nu știu ce-ați visat voi aseară, dar eu am avut un vis tulburător și nu vă mint nici măcar un mililitru.
Băi, se făcea că mi-am cumpărat o sticlă de whisky și ca orice sculer-matrițer cu mici plăceri nevinovate am ascuns sticla în hambar s-o ciupesc așa cât să-mi ajungă vreo 2 ani de zile – că eu nu sunt băutor profesionist precum coana Tanța.
Și-am luat sticla, am învelit-o în niște lavete de mă șterg eu de ulei când mai șurubăresc pe la motor, și-am pus-o ușurel în raftul hambarului.
N-am privit-o cu prea multă intensitate să n-o deochi.
Am pupat-o așa pe dop, dar nu i-am scos sigiliul, că n-aveam încă motiv, zic s-aștept să dea rezultatele finale la alegeri.

Băi și să vezi drăcia dracu’, știi cum e-n vis, că acuma ești aicea, acuma ești în altă parte, se făcea că mi s-a spart o țeavă la baie iar eu nu reușeam să mă trezesc să opresc apa.
Coșmar, nu alta.
Ca orice militar, eu mă trezesc din orice clipocit.
Țin minte că m-am trezit într-o noapte doar că și-a desfăcut coana Tanța picioarele.
Acuma nu mă trezeam și pace.
Curgea apa și eu nu puteam să mă trezesc.
Dar pesemne că susurul ăsta era în vis și de-aia nu mă trezeam.

Și hop, tot în vis, vin niște muncitori și repară țeava.
Țac-pac și gata, nu se mai auzea picurând.
La plecare, coana Tanța le dă acolo niște bani – ca orice român zgârcit “de la mine mai puțin de la dumneizo mai mult” – și le întinde și-o sacoșă cu whisky-ul meu.
Băi nene, nu știu dacă ați avut vreodată vreun coșmar de-ăsta.
De nu poți să te miști.
Zici că ești paralizat.
Ți se pune nod în gât.
Te sufoci că nu poți să vorbești.
Mi se lungeau mâinile dar n-ajungeam să trag de sticlă, țipam ca ăla din Matrix fără gură:
– Tanțo, vezi că e doar una singură…

Nu, nenică, nu m-am trezit. Vis de-ăla adânc. Știi când m-am trezit? Când au venit muncitorii înapoi.
Da nu cred că erau români de-ai noștri, vă zic. Păi care român vine înapoi și zice:
– Domniță, băutura asta nu e de noi.
Băi, așa de tare m-a impresionat gestul lor că m-am trezit nădușind.
Când mă uit, Coana Tanța nu mai era.
Nici copiii.
Era în toiul zilei, eu adormisem cu cartea pe piept, pe la televizor nu-știu-ce naiba clipocea că nu era film de miezul zilei, iar eu speriat de numa.
Sun.
Nu răspunde ea, răspunde fiu-miu ăla mare.
– Alo, unde sunteți bibicule, m-ați lăsat singur?
– A, ce bine c-ai sunat tati, zice el, stai să-ți trimit o poză.
Și iau telefonul de la ureche, mă uit în SMS, o poză cu un șobolan.
– Băi, plecați repede din Pantelimon!
– Da’ nu suntem în Pantelimon…
– Păi unde naiba sunteți de sunt șobolani pe lângă voi?
– Hai tati, lasă glumele, suntem la pet-store, vrem să luăm un hamster.
Eu că potoliți-vă, nu luați șoareci că e de la chineji, chestii de-astea.
N-ai cu cine, coana Tanța oricum cumpără tot ce cer ăștia mici, abia aștept ziua în care o s-o ceară pe-aia blondă de la Hooters.
– Dacă luați, măcar luați ceva comestibil, o rață ceva, o ungem cu miere, o băgăm la cuptor, când dă cu talpa în geam o-ntoarcem pe partea ailaltă…
Mi-a închis.

Nu durează mult, vin și ei acasă.
C-o cușcă mare de-am crezut c-au luat girafă.
Când intră în casă, un lățos de hamster, frumos al naibii și cu nasul turtit.
De necaz că nu-l băgăm la cuptor, m-am dus și-am șurubărit la motor.
M-am uitat la locul unde era sticla mea în vis…
Un gând de pierzanie îmi chinuia stomacul.
M-am mai învârtit eu pe-acolo, hop aud gălăgie.
Când mă uit, venise socru-meu de la vânătoare.
– Ăhăhăăă! Să trăiești Ilie tată, iete v-am adus un iepure.
– Păi viu?
– Viu, tată, îl dregem noi acilișa în spate, la hambar.
Ăla mic a început să plângă.
Ăla mare că “stai să-l pun pe tiktok”.
Ăla mijlociu l-a luat în brațe că “ăsta e iepurele meu, o să doarmă cu mine în pat”…
Coana Tanța “awww”…

Nu știu ce-a fost azi, cred că — dacă există — dumnezeu e doar pentru animale mici.
Că nici pe-ăla nu l-am mai băgat la cuptor.
N-apucăm să ne revenim din supărare că apare și Mișu cu vegetariana lui.
Așa că singura speranță de-a mai vedea carne era dacă se taie aia la deget când toacă loboda.
Noroc c-a scos socru-meu o sticluță de țuică de Maramu, cam un sfert din ea mai avea.
– Hai noroc tată socrule, hai noroc Mișule!
Îl dau peste cap și când să mă las în fotoliu aud un clipocit…