– Eh, așa are unele noroc!
Crescut la țară, am auzit fraza asta de foarte multe ori și de fiecare dată era vorba de bărbatul uneia pe care alta o privește cu admirație sau invidie (că niciodată nu mi-am dat seama) ce zice suspinând:
– Eh, așa are unele noroc, dă peste câte un băiat de-ăsta muncitor, el se scoală la 5, dă mâncare la oi, ea stă cu zgaiba-n sus, se trezește la 10.

Iarna lui 1996, turneu cu trupa de teatru.
Eu, singurul ne-profesionist din trupă, dar mă iubea regizorul că cică dau echipei stare de spirit și că recit bine – asta mi se trage din clasa întâi când i-am dat cireșe Marinelei pentru care aveam pregătit și-o poezie de dragoste scrisă de mine dar ea m-a refuzat, a zis că ia de la alt băiat că le are mai mari și de ciudă am aruncat cireșele în curtea plină de capre a lui nea Secuiu care mi-au mulțumit și mi-au ascultat tăcute și poezia.

Turneul dura deja de vreo 3 luni, colindasem cam toată țara în afară de Ardeal. Primul oraș din Ardeal în care mergeam era Sibiu.
Aproape în toate regiunile am avut câte un consultant de-al locului care ne ajuta să adaptăm puțin spectacolul după accentul și obiceiurile locale – nu stau acum să vă povestesc piesa.
La Sibiu urma să ne îndrume un domn avocat, poet și muzeograf – plenipotențiali ardelenii ăștia, tot respectul – pe numele lui mic domnul Victor.

Și mă anunță regizorul când aveam prima înfățișare cu domnul avocat, poet și muzeograf – la ora 6 dimineața, la teatru.
Cam matinal, zic, dar obișnuit ca la Constanța să mă trezesc să văd răsăritul, la 5 jumate eram deja la Radu Stanca la ușă.
Mă întâmpină o tanti Eniko, femeie de serviciu, cu cheile la gât și mâinile în șolduri.
– No ce spectacol de oameni bolânzi îi ăsta la 5 diminiața, mă ficioraș? mă ia ea din prima.

Intru să mă pregătesc și pe la 6 fără un minut(!) apare domnul avocat, poet și muzeograf intrând așa cu grijă să nu risipească liniștea din teatrul gol.
Îl salut, mă urc pe scenă, el trage un scaun aproape să mă vadă mai bine, își așează tacticos pălăria pe tapițeria bombată după care trage alt scaun, tot la fel de tacticos, să se așeze el.
Apoi se ridică, mai așează o dată pălăria, se descheie la palton, își scoate fularul și-l bagă ușor pe mânecă, își pune paltonul pe spătar, așează iar pălăria — bă, acuma parcă stătea mai bine, zic în gând, e bine-așa, no.
După care se așează iar, cu calm, pe scaunul lui.
Ăăh, deci de-aia a zis la 6, că până-și arajează garderoba durează, nene.
La vreo 5 minute, așa, cu răbdare zice cu glas domol:
– Bună diminiața!

Cu el, o doamnă trecută bine prin greutățile vieții dar rujată aprins despre care bănuiesc că e asistenta dumnealui.
N-am înțeles dacă-l asistă la barou, la cercul literar, la Brukenthal, sau e doar consultant de garderobă – chiar mă așteptam să mai așeze și ea pălăria de vreo două ori – dar a zis că ea preferă să asiste din picioare și stătea așa dreaptă, lângă scaunul lui, pironită fix în ochii mei.
Aveam ceva emoții că n-am văzut-o cât de calmă așează pălării.

Și-mi face semn domnul Victor că pot să încep.
– Zi ceva la întâmplare.
Și cum aveam karma deja fisurată de tanti Eniko, deschid cartea poetului Matei Agigea, jur, fix la Rondelul unei călugărițe – o poezie nu chiar ortodoxă.
Dar pentru că arta nu cunoaște rușine (dar și pentru că nu-s prea întreg la minte) mi-am fixat și eu ochii în privirea rece a asistentei și-am început.

În timp ce recitam, în sală intră tanti Eniko cu un mop în mână, salvarea mea, nefiind nevoit să mă mai uit în ochii asistentei.
Și pentru că un artist desăvârșit nu se poate opri din actul său sub influența stimulilor externi rostesc apăsat și plin de suferință continuarea rondelului ducând o mână către femeia de servici.
– Tu ții în mâna albă / Sfânt sceptru din altar / Dar gândurile-ți zboară / La p*la de măgar.
La care tanti Eniko țanțoșă:
– Ioi, tu nu-l cunoști pe bărbati-meo, no…

Spre admirația sau invidia asistentei care a zis așa suspinând:
– Eh, așa are unele noroc.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt

Loading RSS Feed

16 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1

    Asa imi zice mamaie (cand vede ca, toata ziua- buna ziua, eu muncesc, iar altele pun mana pe cate unul cu bani, nu neaparat bosorog sau ceafa lata): “eh, mamaie, asa are unele noroc. Lasa, fa, ca o sa ai si tu” :))))))))

    Bine, e bucuroasa ca ma descurc cu al meu si ca o ducem ok, doar ca ar prefera sa nu ma vada muncind atat :)).
    Vede asta ca pe un ghinion al vietii.
    Asta pentru ca a fost maritata cu forta, cand avea 15 ani, ca erau 12 frati si pe vremea aia, fetele zburau, ramaneau doar baietii apti de munca. Si unele surori au nimerit sa fie maritate cu unii care le tineau in puf. Ea a nimerit cu un zgarcit, cu 10 ani mai mare, care tinea un carnetel si nota si cate fire sunt in legatura de patrunjel pe care a cumparat-o de la piata. Da, pe bune, chiar facea asta. Era cu’ capul rau de tot. Si cum a ajuns la el in casa, deja ii gasise servici la fabrica, ca a zis ca el nu o tine la scoala, ca femeia nu trebuie sa fie desteapta. Si salariul ei il incasa EL. Cam aia era viata in anii 60, post razboi. Si a ramas cu niste sechele nasoale. Ma rog, cand a implinit 25 de ani, si-a facut tupeu si i-a dat cu flit si s-a maritat cu tataie. Ceva de neimaginat pe vremurile alea. Nici tataie nu era departe de ala, dar macar nu ii tinea cont la bani si o lasa sa faca ce vrea. Si, dupa vorbele lu’ mamaie: “Tac-tu mare macar era frumos si futea bine, ce daca ma insela? Pacat ca era sarac, uite X uleasca (fosta cunostinta de-a ei, din vremea comunismului), cum de l-a gasit pe ala de lucra la partid?? Si e mai urata ca mine! Asa are unele noroc!!” :))).

    • #2

      Era cam bețiv și mă bătea, dar erea uom bun la suflet :))))

  2. #3

    :))) și iar :))). Bașca trimiterea savantă la Ecaterina cea Mare. CATERINCĂ MAXIMĂ

    • #4

      Ce înseamnă lipsa de cultură! Eram convins că e Maria Tereza.

    • #5

      Da, Potemkin a fost un magar! 🙂
      Mai ales cind s-a batut cu turcaletii prin Dobrogea, pina la ultima picatura de singe romanesc.

    • #6

      Troyat e de vină 🙂

    • #7

      @Mихаи: *Potemkin ala nu a fost magar, a fost crucisator! Si a mai si cerut azil in Dobrogea, nenorocitu’…. Macar sa fi avut si el acolo, un nume mai de rezonanta… AURORA…. Ia uite ce frumos suna…

    • #8

      vremuri, coane Genghis, vremuri … veneau matrozii înarmaţi cu tunu’ dar cereau voie să coboare pe mal … şi nu erau scule mici. Avea două de 305 mm şi încă 16 de 152 mm.

    • #9

      @Mихаи, eh așa avea unele noroc, de tunuri de 152mm.

    • #10

      Cât pe-aci să ratez discuția istorică cu trimiteri falice de mai sus:))

    • #11

      @Mихаи: cum doar 2 tunuri de 305mm? cel putin 6 ar fi trebuit sa fie aranjate in 3 turele si 16 tunuri de 152mm pt seconderies

    • #12

      Eisenstein a aratat doua. www.youtube.com/watch?v=_4Qfuzn25sI ( min 14 )
      Chiar daca manualul zice ca erau, de fapt, doua turele a cate doua www.warships.ru/ships/potemkin/potemkin.htm

      Chiar nu ma asteptam ca Serghei Mihailovici sa o comita atat de rau 🙂

    • #13

      @Mихаи : my bad..ma dusesem cu gandul la Imperator Nikolai I (Dreadnought Battleships) , pe cand Potemkin este Pre-Dreadnought! Imi fac mea culpa!

  3. #14

    Deci, asistenta era o scorpie?

    • #15

      Nu. Domnul Victor o avea mică.

    • #16

      Ti-a mai facut faze din astea dupa, in care se uita la tine cu privirea rece (cu ura) asistenta?

      Asta e cu domnu Victor… asa are unele noroc. :))