Mi-am pus ieri ceva la microunde și am așteptat să treacă minutul acela după care poți scoate farfuria incredibil de fierbinte și mâncarea tot rece. Am stat un minut întreg fără să fac nimic, doar am privit în gol cum se duc secundele, una câte una, într-o curgere înceată și inexorabilă. 47…46…45 aproape că mă simțeam ca un băiat de acela din orașele cu un neuron, falca îmi căzuse ușor, e posibil să fi avut și o băluță într-un colț de gură. 22..21..20…19…18 Treceau secundele și nu făceam nimic. Eu nu sunt fabricat astfel, trebuie să simt, în creier că fac ceva util, de asta nu mă pot relaxa nici în concediu, pentru că stau tot timpul cu gândul că nu am scris nimic pe blog și, până la urmă, cedez și scriu, după care am remușcări că am scris, trebuia dracului să stau cu curu-n sus la plajă, nu să mă agit să scriu. 5…4…3…2

A bipăit chestia aia și m-am trezit din reverie. A fost un minut pe care l-am catalogat direct ca pierdut în viață. Devenisem cu un minut mai bătrân, pierdusem 60 de secunde de trăit, ca să privesc un secundar pe un cuptor cu microunde, cu creierul gol și mort, producând doar nimic și bale, plus funcții excretoare.

Așa mă simțeam azi răsfoind social media. 58…57…55… muie Johannis, muie PSD, uitați-vă ce tare sunt și nu am nevoie de niciun bărbat ca să îmi consoleze cel 14 pisici și îmi mai cumpăr două, ah ce bine am mâncat astăzi, nu-i așa că sunteți super invidioși pe mine că am mâncat ceva deosebit care, peste câteva ore, va fi un rahat dintr-o toaletă pestilențială din vreun mall obosit? 33…32…31 muie PNL, Cîțu a trădat valorile, vai, ce frumos e în această țară străină unde am ajuns eu și îmi doresc să nu ajungeți niciodată, doar să mă priviți și să mă invidiați pentru totdeauna pe mine și pe hainele mele. 5…4…3…2…1 bum. Creier gelatină.

Qui prodest?