Tata m-a turnat la Secu

Capul plecat, sabia nu-l taie.
Proverb mai tâmpit ca ăsta n-am auzit. Într-un fel, așa își justificau părinții noștri smerenia față de sistem – iar încetul cu încetul, a ajuns să poarte jugul durerii o națiune întreagă ce și acum are sechele pe care le transmite generației ce abia se naște.

Tata lua un pumn de țărână și cu palmele făcute căuș îl ducea la nas. Îl mirosea și zicea:
– Săptămâna viitoare răsare grâul.
– Răsare pă dreacu, nea Ioane, n-are cum să răsară, nu vezi că n-a plouat?
– Vine, vine și ploaia. Vineri o să plouă…
– Nea Ioane, o să treacă Marina… Dacă nu răsare ne-am ras…

Dar tata, ca orice ardelean, era calm și aștepta ziua de vineri.
Și vineri ploua.
Așa era el, simțea pământul și cerul din miros.
Și se mândrea cu asta. Era ca un zeu între oameni că nimeni nu putea prezice când răsare grâul.

Marina despre care vorbeau colegii lui era Mihai Marina – prim-secretarul de județ.
Și trecea în fiecare primăvară să inspecteze culturile.
Trecea așa o dată cu elicopterul pe sus, pe ruta pe care urma să vină Ceaușescu la Neptun.
Dacă era ceva care nu se vedea bine din elicopter lua notițe și pe urmă venea pe jos.

Când vedeai alea trei mașini negre pe deal știai că vine Marina.
Și niciodată nu ieșea bine.
Odată l-au arestat pe un tractorist care a semănat porumbul că atunci când a răsărit erau rândurile strâmbe.
– Se vede nasol din elicopter, nea Ioane, ăsta a fost beat.

Așa că în dimineața aia, prima grijă a tatei era să ia un pumn de țărână cu palmele făcute căuș.
Dar n-a mai apucat să-l ducă la nas. Pe deal, se ridicau trei urme furioase de praf.
Era prea devreme să vină Marina.
Dar, iată că venea.
Nu avea cum să fie bine.
Și n-a fost.
Că nu era Marina, erau doar niște băieți de la Secu.

Se spune că nu există tragedie mai mare pe pământ decât aceea ca un părinte să-și piardă copilul.
Când i-au dat vestea, doar l-a luat așa cu un țiuit de urechi și s-a trezit stropit cu apă de colegi.
Fratele meu se înecase la un consurs de înot în Germania.
Avea 20 de ani.

Din momentul ăla, tata n-a mai fost la fel.
N-a mai ridicat țărâna și n-a mai mirosit cerul.

Câinii nu sunt lupi. Câinii latră mult dar nu sunt lupi.
Nu știu să atace.
Decât atunci când ești jos, la pământ.
E, și chiar atunci când era jos, la pământ, atunci l-au atacat jegoșii.

Eu doar ce venisem de la școală…
Erau în bucătărie.
Au venit cu angajamentul și i l-au pus pe masă.
I-au zis că trebuie să semneze dacă vrea să-și ia băiatul mort din Germania.
Nu îți poți închipui cât jeg…

Printre lacrimi tata le spunea că el nu e omul care să meargă prin cârciumi, să discute cu oamenii, avea puține conversații, el vorbea cu pământul.
Refuzul lui repetat l-a făcut pe unul din ei să pună mâna pe un cuțit și i l-a pus la gât – cică-n glumă.
– Hai bre nea Ioane, nici acuma nu semnezi?
Nu ai cum să îți imaginezi așa ceva, dar tata în durerea lui chiar și-ar fi dorit să-i intre cuțitul ăla în gât.
Să nu mai știe nimic. Să nu mai audă nimic…

Și-atunci… a dat cu ochii de mine.
Îi tremura barba și m-a văzut cât de speriat eram.
Iar jigodia aia de om, cu cuțitul la gâtul tatei se uita la mine și râdea.
Și-n ziua de azi am oroare de cuțite.
Tai pătrunjelul cu foarfeca de bucătărie.

Admir povestea părinților voștri care au ales să fie integri, care au ales să rămână în picioare.
N-au plecat capul.
Se spune că un copac nu moare atunci când se prăbușește la pământ.
El ar fi fost de mult dus, de când încă era în picioare.
Căci așa mor copacii. În picioare.
E un dram de demnitate în asta.

Tata a semnat angajamentul de colaborator iar în dosarul lui de la Secu e o singură notă în care scria cam așa:
“Pe fiul meu nu-l mai poate găsi nimeni. Căci nu mai e aici. E într-o lume mai bună.”

Poți să zici că tata m-a turnat la Secu.
Fiindcă nota nu era despre frate-meu.
Era despre mine.
Eu n-am rezistat ca voi, eu n-am rezistat ca părinții voștri.
Eu am fost laș.
În 1988 am fugit din țară (înot, pe la Kladovo) în Iugoslavia și de acolo mai departe.
Și i-am lăsat în urmă pe toți.
Pe voi, pe părinții voștri, pe părinții mei…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.