În sat e liniște.
Bărbații au plecat să apere orașul dar aici e liniște.
Niciun zgomot, niciun semn.
Când și când o pasăre însingurată își strigă numele pe vale.
E zvon că de când s-a spart frontul o să vină soldații.
Femeile din sat se strâng pe la porți și se sfătuiesc să dea fiecare câte-o pâine. Printre ele e și Lina.
Lina Bărălina.
Așa-i zice.
Bărălina e nume de capră, dar îi spun așa că țopăie și se cățără peste tot ca o capră. E veselă și aleargă de la o poartă la alta și duce vorba de la una la alta.
Se învoi să strângă ea pâinile într-un coș și să le ducă la pod.
Dacă vin soldații poate n-or mai intra în sat: or să ia pâinea și-o să plece.

Pitit în fânul hambarului, Mitruț răsfoiește un caiet cu pagini unsuroase.
De când a început războiul, școala nu s-a mai deschis.
Profesorul Beldiman a fost luat și el pe front și n-are cine să-i învețe pe copii. Mitruț păstrase caietul pe care-l ținea ascuns în fânul din hambar ca pe-o comoară secretă pe care doar el o știa.
Cu degetul urmărind literele scrise strâmb, începu să silabisească în șoaptă făcând pauze mari între silabe ca să lege cuvintele:
– Mmma… mmma…. Mama! își repetă el bucuros cu voce tare că descoperi cuvântul.
Apoi alt rând.
– Fff… flîîî… floa… re… Floare!
Haidi oăi Nitruț, cî n-ai uitat sî citești – gândi el apreciativ.
– Ta… ta…
Ochii îi lăcrimează.
Pentru o secundă, privește dincolo de caiet.
Tata nu-i aici.
Nu e niciun tată în tot satul.
Vrând parcă să uite, Mitruț întoarce pagina și pune degetul pe alt cuvânt.
Un foșnet și-un ușor sunet de creangă ruptă sub talpă se auzi în spatele hambarului.
Mitruț scoase capul pe ușă și privi curios spre deal.
Cu părul lui bălai, cu ochii de culoarea azurului, părea un înger ieșit din norii galbeni de fân.
Din tufișuri, doi ochi murdari și hăituiți îl privesc fără glas.
Îi face semn cu mâna spre gură a foame.
Mitruț iese și pășește spre el.
Privind copilul cu părul bălai face semn cu mâna coborând pe o scară imaginară:
– Ain, țvai, drai. Drai chindăr…
Mitruț nu înțelege.
Îl privește câteva secunde și-o rupe la fugă.
Catinca învârte într-o oală pe o plită în fața cerdacului.
Speriat și cu ochii mari, Mitruț se agață de brațui ei:
– Mamă, mamă, e un tată în grădină!
Încremenită de cuvintele copilului, Catinca se întoarce.
Din spatele hambarului, doi ochi plânși privesc fără cuvinte.
Catinca îl împinge ușor pe Mitruț în spatele ei, ia cu grijă o pâine de sub ștergarul mesei și-o întinde bărbatului murdar.
Cu mâinile tremurând, acesta ia pâinea, clipește în semn de mulțumire și-o rupe la fugă spre pădure.

– Sî nu ti mai duci la hambar! îl ceartă Catinca dar Mitruț n-aude.
Dinspre pod o gloată de soldați ruși vin cu armele în mâini.
Lovind cu piciorul în fiecare poartă, intră în curți iar femeile fug.
Din când în când izbucnește un sunet scurt de armă și o siluetă fugind se prăbușește la pământ.
La capătul podului, Bărălina zace într-o baltă de sânge.
Unul din soldați se oprește și urinează pe ea.
Toți râd și se împing care să ajungă primul în câte-o curte nouă.
Apoi ies cu câte un trofeu în baioneta armei: o găină, o gâscă, o pâine…
Din curtea morăriței iese un soldat cu un șorț de femeie în jurul gâtului.
– Za Rodina! striga el victorios.
– Za Rodina, repetă grupul ce îl urmează.
Mitruț o ia la fugă spre hambar.
Catinca îi ascultă atentă mișcările până ce nu se mai aude nimic din fân.
Poarta se prăbușește iar bocancii soldaților se apropie cu alai.
Ca la un semn, grupul soldaților se desparte în două și dintre ei apare unul cu șapcă.
Se uită atent la Catinca apoi la cratița de pe plita încă arzând.
– Capitan Kuțov – se recomandă el.
Nedezlipindu-și ochii de la femeie ridică ușor c-o mână ștergarul.
Apoi, brusc, trage de el dezvelind pâinile.
Prea multe pentru o femeie singură.
Face semn iar soldații iau câte-o pâine și-o lovesc cu bocancii de-a dura prin praf.
Se apropie de Catinca și-i smulge năframa de pe cap.
Doi soldați încep să cotrobăie prin camerele casei.
La ieșire, se apleacă sub cadrul mic al ușii.
În casă nu e nimeni.
Comandantul cu șapcă face un ocol cu privirea prin curte.
Cu un semn din mână trimite doi soldați la hambar.
Rotocoale de fân stau ticsite până sus și nu e chip să intri.
Cu baionetele montate la armă împung fânul uscat.
Unul din ei lovește cu baioneta de ceva tare.
Se oprește și trage ușor arma afară din fân. Un caiet de școală se desface străpuns în vârf de cuțit.

Cu ochii la Catinca, comandantul face semn spre stradă iar soldații ies din curte.
Ridică un băț din plita arzând și-l aruncă în fân.

(adaptatare după o povestire de M. Langu, foto V. Șerban)

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.