Sunt sigur ca Ionescu Marius Sebastian a condus cu diligență și onestitate destinele alea

La păcănele am jucat de câteva ori, prin liceu. Celebrele “pokere”: “neagră-roșie-roșie-neagră-neagră-ro…; băga-mi-aș pula, și doar voiam să dau neagră …!”. Pe-atunci, nu te întreba nimeni câți ani ai. Puteai să-ți iei un “Scandic”, să-ți aprinzi o țigară și să bați în păcănele, chit că la școală tocmai învățaseși “Puiul”, de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Nu m-am omorât. Eram prea deștept. Tocmai de aceea joc și în ziua de azi la înșeLoteria Română, 6 din 49. M-am intersectat cu păcănelele mult mai târziu, din interior. Prin 2016-2017. M-a solicitat un mare patron de păcănele, să-i recuperez niște datorii. Ca să înțelegeți, avea păcănele în toată țara, de la București, Iași și Cluj, până la Chizătău, Spermezeu și Măciuca Mare. Nu doar săli proprii, așa-zisele “cazinouri”, ci mai ales aparate plasate în cârciumi. Aici era problema. Parteneriatul cu patronul fiecărei cârciumi, se făcea în baza unui contract de asociere în participațiune. Adică, tu ai cârciuma, eu pun păcănelele în ea, la sfârșitul lunii facem un decont, atât sunt încasările, x% e partea mea, y% e a ta. Simplu și clar. Omul pretindea că niște cârciumari nu i-au mai trimis banii de când hăul, se apropia prescripția etc. În total, câteva milioane. Multe. Treaba n-a mers. Când i-am cerut deconturile lunare semnate de cârciumarii rău-platnici …, ciuciu! Că ei le-au trimis, dar ăia nu le-au returnat semnate; bun, hai să-i notificăm, să-i sunăm să le trimită, zicem că vă trebuie la contabilitate, ca să nu-i speriem. Sau poftim, când se duc băieții la reparat aparatele, să ia hârtiile cu ei și să le aducă semnate. Că nu v-am spus, avea câteva zeci de cocleți angajați, care băteau toată țara să repare păcănelele în care dădeau târlanii cu șuturile, că venea numai lămâie-lămâie-cireașă, în loc de 3 lămâi, sau ceva de genul ăsta. Circulau cu mașinile firmei, niște mașini pe care o să ni le permitem și noi când ne-o înfia Rothschild sau când om ajunge bugetari la ONJN. Îți venea să le plângi de milă. Mașinilor, nu cocleților. Bun, nu s-a putut nici așa, că băieții nu se pricep, că uită …, păi atunci eu cu ce să lucrez, cu vorbe? Mi-a mai și șoptit o viorea că totul era o vrăjeală, că boul umflase cifrele la un moment dat, ca să ia nu știu ce credit din străinătate, nici nu reușise, iar acum nici nu mai știa cum s-o dreagă … . Oricum, eu mi-am făcut treaba, totul era gata, așteptam doar rahaturile alea de hârtii. A tot zis că se rezolvă, că se face, n-a făcut nimic și, până la urmă, i-am băgat în mă-sa, că devenise o pierdere de vreme. Dar nu despre asta era vorba, de fapt. Voiam să vă spun cum se văd lucrurile dinăuntru, cât le-am putut și eu vedea, în cele câteva rânduri când am fost “la sediu” după diverse hârțoage sau pentru discuții. Sediul acestei mega-afaceri, și nu mă joc de-a vorbele, nu era vreo clădire cu firmă deasupra, nici în vreun office building. Era o casă mare, destul de dărăpănată la prima vedere, într-o mahala. Gen casă naționalizată, în care stau 4-5 familii băgate acolo prin anii ’50, care nu s-au învrednicit de-atunci, generație după generație, nici măcar să bată un cui. Fără firmă, fără nimic. Nici număr nu avea pe gard, dar ăsta fusese scos recent, că se vedea încă locul. Înăuntru, compartimentat, amenajat, modernizat ultimul răcnet …, a la Eliade, așa, când intri într-o ruină și te trezești în viitor. Personalul, cu excepția cocleților de mai sus, doar femei. Toate foste prin “cazinourile” firmei, unde nu le țin peste 25-27 de ani. Hai 30, în cazuri de excepție. Asta o știu de la sursă, ca să zic așa. Care s-au lipit de inima sau de prohabul conducerii, dacă și-au mai făcut sau își fac și oleacă de școală, ajung în board. Ele aduc cocleții: prieteni, soți, frați etc. Voi ați auzit expresia “un sac cu bani”? Ați folosit-o? Eu am văzut-o! Da, așa se aduceau încasările la firmă. Saci de plastic, plini cu bani, în portbagaj. Îi cărau cocleții în spinare, cum cărase neam de neamul lor sacii de grâu și porumb la moară. Până atunci, n-am știut și nici n-aș fi crezut că sunt atâția oameni proști pe lumea asta … . Cred că, dacă ar ști pe cine îmbogățesc, mulți nu s-ar mai apropia de sălile de joc. Odată, fiind acolo, s-a umplut străduța aia de Merțane negre, limuzine. A coborât o duzină de indo-români (e corect politic, nu? Pe modelul afro-americani), de ăia la costume negre, cu pălării mari, tot negre, lanțuri și ghiuluri, vreun kil de aur pe fiecare. La intrare, s-au pupat cu patronul și asociații, erau veseli nevoie mare, după vreo 5 minute, băi fraților, niște urlete, răgete, pocnete, bufnituri …, abia am găsit ușa s-o șterg de-acolo! Fetele erau liniștite, părea că e ceva obișnuit pentru ele. La următoarea vizită, am adus vorba așa, întâmplător, despre bănci. Am întrebat-o pe una la ce bănci are firma credite? “Nu avem nici un credit, la nici o bancă”. Clar sau ce? Pe căcaturile alea de păcănele, “slot-urile”, cum li se spunea, când erau cumpărate, se instala un soft. Îl descărcau chiar cocleții sau fătucile de acolo, de pe niște laptopuri, iar apoi li se făceau update-uri. Dar binențeles, totul ține de noroc. Controalele de la ONJN erau frecvente și se lăsau cu amenzi de 2-3-5 mii, care erau achitate de îndată, fără discuții și cu multă smerenie. În toate birourile erau televizoare deschise non-stop pe posturi de manele. Acolo am învățat care-i Guță, care-i Salam, Minune și Vijelie, de acolo știu cu valoarea, cu dușmanii …, trebuie să știi de toate în viață, nu? Nu se știe când o să ai nevoie. Patronul făcea gesturi faine. Erau vreo două frigidere pline ochi și non-stop cu mezelicuri de calitate. Când veneau cocleții de pe drumuri, se înfigeau în ele. Sau fetele, când le era foame. Era și un fel de cămară, la fel de plină cu baxuri de suc și apă, de toate felurile. La discreția oricui din firmă. Vorbesc serios. Am nimerit de câteva ori (și nu am fost de foarte multe ori pe-acolo), când patronul a comandat mâncare pentru toată lumea, fiecăruia ce și de unde a vrut. O dată, a venit cu vreo 10 lăzi cu fructe, de toate felurile. A zis că le-a văzut în supermarket și i-a plăcut cum arătau. Altădată, îmi uitasem bricheta și îmi arată pe o masă un “Dupont” de vreo 7-8 mii de lei, lângă un pachet de țigări. Și le uitase, cică, unul care fusese la el. Îmi aprind țigara, emoționat de-a dreptul, și el zice: “Ia-o, dacă ți-ai uitat-o pe-a ta”. “Știi cât costă bricheta asta?”, l-am întrebat, știindu-l nefumător. A dat nepăsător din umeri când i-am spus. “Ia-o, dacă-ți trebuie. Îi zic eu ăluia că nu și-a lăsat-o aici, dacă întreabă. Dacă și-a uitat-o așa, îți dai seama ce înseamnă 8.000 pentru el …”. Prost am fost că n-am luat-o … . Într-o zi, am văzut pe mâna unui coclete un ceas …, nu vă mai spun de care, să nu v-apuce pandaliile. I-l dăduse “șeful”, că-și luase “unul mai tare”. Cam așa erau, cu bune și cu rele, după cum judecă fiecare. Țin minte că, exact în perioada aia, au trecut printr-o mare cumpănă. S-a interzis fumatul în spații închise. În 2 luni, li s-au înjumătățit încasările. Era chiar la început, abia ieșise legea, picau controale la greu și îi ardeau rău de tot dacă-i prindeau. Îmi spunea boss-ul, smulgându-și părul din cap: “Băi, veneau, fumau țigară de la țigară și jucau! Ălora care băgau bani la greu, le duceau fetele pachetul de țigări din partea casei, când le terminau pe-ale lor. Acum, joacă ce joacă și ies afară, la fumat. Și-l vezi cum cade deodată pe gânduri …, scoate portofelul, își numără banii …, mai stă pe gânduri oleacă …, și pleacă!”. Am crezut că o să-i ia dracu’. Dar, judecând după câte săli s-au deschis de-atunci, se vede că nu i-a luat. Probabil că nici lui nu-i trebuiesc.