Contul meu
Am unele probleme psihice, unii ar zice că multe, eu zic că decente.
Una dintre ele este că îmi este greu să conștientizez anumite lucruri care s-au întâmplat. Subconștientul meu nu se poate adapta și mă gândesc la ele de parcă nu ar fi existat niciodată.
De exemplu, nu pot accepta moartea tatălui meu, în 2018. Îl visez tot timpul viu, mă trezesc că mă gândesc la el de parcă ar fi în viață, câteodată îl includ, fără să vreau, în planurile mele, după care mă trezesc Ah, stai, că nu mai este…
La fel, nu procesez moartea solistei de la Roxette, Marie Friederiksson. Sau a celei de la The Cranberries, Dolores O’Riordan. Nu mai zis de decesele lui Michael Jackson, Prince și George Michael. Pur și simplu mi se păreau atât de tineri și de puternici, atât de prezenți și nemuritori, încât sunt momente în care am îndoieli, băi, dar stai, chiar e mort George Michael? Stai, parcă nu Prince murise. Am secunde bune în care am îndoială, chiar și acum, când scriu și ȘTIU că Prince e mort, tot îmi vine să verific cu google. Am verificat, e mort.
Pățiți și voi sau e cazul să îmi îmbogățesc povestirea când ajung la psihiatrul meu?
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Identic și eu! Tot 2018,tot tata… Și cu artiștii, mi se pare incredibil că nu mai sunt fizic… Verific și eu cu google.
P. S. Eram sigură ca Prince trăiește, am zis că te-ai țăcănit… Dar am verificat.
NOU
iataȘ)))
NOU
Ma voi sinteti frati!
NOU
legat de prima parte, eu iti sugerez sa mergi la un psiholog (nu psihiatru)
foarte important sa nu mergi pe recomandari de la prieteni “lasa ca stiu eu pe unul bun, l-a ajutat pe georgel cand era bipolar”
trebuie cineva care poate intra in mintea si-n sufletul tau ca sa-ti inteleaga zbuciumul si sa te ajute sa te impaci tu cu tine
si da e bine sa fie 3rd party, sotia va fi subiectiva in multe privinte 🙂
suucces si sanatate!
NOU
psihologii romani sunt inexistenti si nepregatiti, niciodată nu se va intampla. partea cu psihiatrul e o gluma, apelez doar cand vreau xanax, pentru somn
NOU
bine boss, asa e
NOU
Ce sfat destept. Si cum face un profan deosebirea dintre un psiholog cu adevarat bun si unul care nu e bun, dar are recomandari bune?
NOU
Cum auzisem mai demult: cine zice ca nu are nevoie de psiholog are de fapt :)))
NOU
probabil am nevoie, nu am zis că nu. Am zis că psihologii români sunt praf de creta
NOU
prima data in 48 comunistii i-au trimis in inchisori pe psihologii care se straduiau sa puna acest domeniu pe picoare in perioada antebelica. in 77 Ceausescu personal a fost implicat in desfiintarea facultatilor de psihologie si a eliminarii din nomenclatorul meseriilor. tot pe atunci se raporta ca s-au vindecat toti copiii cu dizabilitati prin educatie marxist/pavlovista si ca nu avem nevoie de servicii de specialitate. in ’82 comunistii au zis sa trimita cei mai importanti psihologi sa lucreze ca necalificati, femei de serviciu etc. ca li se parea cum ca prea insista cu lucruri care nu-s de nasul lor. practica terapeutica era interzisa. daca foloseai alte teorii decat fiziologismul paclovian, puteai avea probleme. asa ca, da, in ’90 domeniul a trebuit recladit. si da, e multa superficialitate (cam ca tot in aceasta tranzitie a fost facut sa poata fi raportat, nu sa aiba impact concret), dar exista si servicii de inalta calitate. problema e ca multi psihologi sunt relativ bine pregatiti teoretic, dar nu exista indrumare pentru practica. si foarte multi isi incep activitatea direct prin practica individuala – iar cleintii simt acest lucru. parerea mea personala e ca pentru aceasta meserie trebuie sa existe o perioada de pregatire mai indelungata, precum un rezidntiat. altminteri, cum ziceam, clientii vor simti ca au in fata o persoana usor naiva, care le recita din manuale ce ar trebui sa faca, ratand tot ce e esential.
NOU
@Daniela G: un articol care iti poate da o idee cat de cat
petronelarotar.ro/ce-nu-face-un-terapeut-bun/
NOU
Psihologii sunt psihiatrii ratati profesional.
NOU
@anton
analogia ta e ca si cum ai zice ca tinichigiii sunt mecanici ratati. medicii de psihiatrie pornesc de la premisa, de bun simt si valida, cum ca psihicul uman e evident rezultatul proceselor neuro-chimice din creier. la baza meseriei sta ideea ca trebuie sa cunosti circutele neuro-chimice deoarece uneori au loc dezechilibre pe acolo, le dai oamenilor niste chimicale pentru re-echilibrare si aia e, ai rezolvat problema. doar ca efectul concret nu e cel scontat de multe ori. si aici intra in joc interpretarea psihologica. psihologii incearca sa inteleaga cum e procesata informatia, dincolo de evidentele neuro-chimice, care, dupa cum am zis, nu reusesc sa explice totul. teoretic in fisa postului unui psihiatru intra si acest aspect, insa marea majoritate se opresc strict la chestiunile chimice – medicamente. sunt foarte, foarte putini psihiatri orientati spre psihoterapie. in schimb, psihologii “buni” se apleaca mai mult asupra acestui aspect. si apoi evident ca psihologia nu ze focalizeaza doar pe disfunctional ci pe explicarea functionarii mintii, cu aplicatii ce depasesc sfera sanatatii. eu zic ca daca tu iti mentii ideea de mai sus, fara a fi trol, esti doar extrem de limitat intelectual.
NOU
Da, în principiu cam toți am avea nevoie, pentru ca la ritmul și la câte se întâmplă în lume nu prea ai cum sa te adaptezi. E nevoie de generații întregi iar noi nu avem timpul ăsta. E adevărat ca sunt putini buni, personal as vrea sa cred ca am găsit unul (și jumătate) foarte profi și ok. Pe de alta parte Seniorul deși are na, ca fiecare chestii este foarte funcțional, a reușit în viata ca să zic asa. Și eu pana recent confundam psihologul cu psihiatrul și nu înțelegeam cum ar putea sa ma ajute. De altfel am ajuns în urma unei traume căreia am decis că nu vreau sa ii fac față singur. Cea mai buna decizie de altfel, sunt vizibil mult mai ok ca la început. Și ce nu înțelege multă lume e ca nu e obligatoriu sa te înțelegi cu un psiholog sau altul, poți sa ai chimie sau nu, nu exista psihologi buni sau rai, fiecare are o metoda care poate fi ceea ce se pliază pe tine sau nu.
NOU
ai avut noroc ca ai gasit pe cineva. eu am dat peste niste personaje… si nu doar eu.
NOU
E gluma aia “Mai bine razi la psiholog decat la psihiatru”
NOU
@daniela G: nu exista psiholog bun, exista psiholog care te poate ajuta sau nu
daca e “bun” pentru o persoana nu inseamna neaparat ca va fi bun si pentru tine, si invers.
reflecteaza putin la asta inainte sa pui intrebari cu mainile-n sold.
NOU
@ vlad
” exista psiholog care te poate ajuta sau nu
daca e „bun” pentru o persoana nu inseamna neaparat ca va fi bun si pentru tine, si invers.”
Pentru asta exista ceea ce se cheama statistica boss, in care se masoara rata de succes: raportul dintre oamenii rezolvati cu succes / toti oamenii care i-au calcat pragul. Cu manele de genul ce ai bagat tu mai sus vin aia care oricum habar nu au meserie, dupa stilul mioritic hit and run ( adica tradus: ia banii de pe fraier ca oricum nu se prinde si daca se prinde cine il crede).
NOU
@ sobolanul cu androizi
Lasand la o parte analogia ta subtire si usor de demontat dintre tinichigii si mecanici auto in care la un moment dat se intrepatrund arii de expertiza dar sumar, (am intalnit mecanic care sa indrepte tabla si/sau aripi de pe masina, bine nu lucrari complicate, insa tinichigiu care sa segmenteze motor sau sa repare alternatoare sau compresie la motor nu!)
Psihiatrii sunt doctori, medici prin natura profesiei, si prescriu si medicamente pentru dezechilibrele neuro chimice de care povestesti.
Psihologii nu sunt medici. Nu studiaza medicina.Psihologia nu este o facultate/ramura in cadrul facultatii de medicina si farmacie de unde o fi ea.
Meseria de mecanic auto si cea de tinichigiu sunt rezultatul unei necesitati, unei nevoi, si adreseaza probleme complementare.
Dintre psiholog si psihiatru, doar el din urma poate ajuta o persoana cu probleme (avand si sprijinul medicatiei+terapiei).
Prin studiile pe care le are un psihiatru poate sa faca o legatura intre problemele fizice si cele mentale. Un psiholog nu poate face treaba asta, are mult mai putini ani de studiu in spate si cunostinte mult mai restranse.
Ai inteles acum de ce psihologii sunt psihiatrii ratati profesional ?
Mai renunta si tu la mindfulness-ul ala zi de zi si o sa vezi lumea mai aproape de realitate.
NOU
bravo anton, ai inteles tot
#aideplm
NOU
Primul exemplu, dar la feminin. Si e la fel de greu si dupa 15 ani. Cu artistii, credeam ca doar eu sunt asa.
NOU
Si David Bowie a murit….
NOU
da, si Bowie, uitasem. bine, nu am fost fan, dar trebuie sa fii analfabet sa nu stii de el…
NOU
Și Elvis Presley…
NOU
Eu am ramas traznit cand am vazut cat a imbatranit Freddie Mercury in ultimul timp…
NOU
La mine e invers. Eu tot am impresia ca a murit Iliescu si cand verific google vad ca traieste
NOU
@AI: abia aici vorbim despre patologie!
Baaai, numai faptu’ c-ai putut gandi asa ceva si tot ar trebui sa te determine sa-ti faci o programare la un specialist.
NOU
nu trebuie să-și facă nicio programare la specialist! Nu-ți dai seama că omul acesta, în mintea lui , trăiește într-o lume în care Iliescu este mort? E cel mai fericit dintre pământeni, lăsați-l așa, nu-l stricați trimițându-l la specialiști!:))))))))
NOU
Asa mi-se intimpla mie cu Iliescu, dar invers!
NOU
Hm, eu de Andrei Gheorghe uit constant ca a murit, ma tot trezesc intrebandu-ma dar oare la ce radio mai e, oh wait…poate pentru ca il ascultam in copilarie sau poate pentru ca a murit asa, socant de neasteptat…
Acum 25 de ani de fiecare data cand suna telefonul fix saream pe el convinsa ca suna mama de la serviciu, si pentru o secunda glorioasa uitam ca nu poate fi ea. Mi s-a intamplat cred ca timp de 1 an aproape. Cand a incetat a fost mai rau parca, pierdusem si secunda aia in care nu durea nimic iar eu eram fericita.
Poate suna cretin si stiu ca in general experientele de genul nu se compara dar eu te invidiez. Eu imi doresc sa o visez. In fiecare noapte. Am trait de doua ori mai mult fara ea decat cu ea si lucrul care inca doare cel mai mult este ca i-am uitat vocea. Te cred ca ti-e greu si te inteleg dar voiam doar sa iti zic ca uneori e mai greu atunci cand creierul tau accepta si merge mai departe dar lasa inima in spate. Am plans mai mult in anul in care am uitat de aniversarea mortii ei decat in toti anii in care o anticipam cu 1 luna inainte.
Eniuei, daca cu pisicologu nu, cu pisihiatru nu, tu le ai cu slovele, scrie! Pentru tine, undeva unde sa poti sa ai acces doar tu, sa scoti tot ce ai nezis, ne povestit, nedigerat. Scrisul e cathartic. Mai elibereaza demoni, mai fixeaza idei, mai linisteste spiritul. Might work.
Hai cu veselia ca in ritmul asta, intre covidutza si traumele noastre de toate noptile o sa ne dea astia de la Gilette comision din vanzari in curand.
NOU
Andrei n-a murit niciodată.
NOU
I’m not crying… you’re crying. ;(
NOU
Io cre’ca cu cit e mai bogat babacul cu atit mai putin il plingi cind se cara. Adica regretele sint invers proportionale cu averea care o mostenesti….
NOU
Cum interpreteaza psihologul scorul? 6 fericiti, 19 tristi… Auzi, inca il plinge una pe Andrei Gheorghe. Fata draga, pe ala il durea in pula de tine daca ar fi trait, e normal sa iti plingi parintii, da’ dupa o vedeta? Mor 20 vedete, ce faci? Iei un pumn de somnifere??? (era sa scriu conifere). Ca mor multe. Asta e.
NOU
Sa tot fie vreo 14 ani de când nu ne-am mai văzut. Exceptând doua înmormântări ale fraților ei.
Bătut, dat afară din casa, umilit, cam de toate am beneficiat din partea ei.
Când va veni acel moment îmi va părea rău? Dreq știe…
Sa mai refac vreo legătură cu ea, total exclus.
Sa particip la ultima întâlnire? Dreq știe…
Viața e a mai mare curva. Și e de aia de lux, cere mult!
Parca as vrea totuși o întâlnire doar ca să-i dau două perechi de palmi. E rău că gândesc asa? Dreq știe…
Un lucru e sigur : lumea va fi un pic mai bune atunci când…
NOU
Eu de Vadim Tudor tot am impresia ca este viu si cand te gandesti ca este mort de aproape 5 ani.
NOU
Daca tot vorbim de probleme psihice…
Parintii traiesc, au 77 tata 72 mama.
De 2-3 ani am inceput sa experimentez frica va urmeaza sa ii pierd. Incerc sa petrec cat mai mult timp impreuna cu ei constient fiind ca nu o sa mai pot recupera dupa .
Sentimentul e ciudat, ma gandesc aproape zilnic la chestia asta dar tot nu reusesc sa stau mai mult cu ei si simt o tristete apasatoare din cauza asta.
Am 39 de ani, de 2 luni sunt taticul unui baietel.
Simt tot felul de dureri…..
Matematic la 59 de ani ai mei el va avea 20, ar fi ok sa ajung eu la 59 , frica cea mare este sa nu dau coltul pana atunci.
Acum 4 ani , la 28 de ani sotia a fost diagnosticata cu un cancer mamar, era cu 1 luna inainte de nunta.
A fost operata, a doua zi dupa nunta am plecat la Cluj sa inceapa chimioterapia.Au urmat 6 luni cu 16 sedinte de chimio, apoi la 1 luna dupa ce a terminat chimioterapia o noua operatie.
Acum e bine.
Nu exista zi sa nu ma gandesc de cateva ori daca binele va ramane bine pana la final.
Asta chiar e cea mai mare frica si imi consuma toate resursele psihice.
Anul urmator dupa diagnosticul sotiei a urmat soacra , acelasi diagnostic reluat drumurile pt chimiotetapie , 2 operatii si ea.
Acum e ok si ea.
Tot in anul cu soacra i-a murit bunica sotiei, bunica de care era f atasata si la care ajunsesem sa tin foarte mult si eu doar ca in ultimul timp ne cam chinuia neintelegand ca nepoata era in recuperare si avea nevoie de liniste si nu putea sa o viziteze la fel de des ca inainte.
In contextul asta nu stiu daca ar trebui sa ajung la paiholog sau la psihiatru.
NOU
Eu am pe cineva in familie cu o boala genetica criminala. Arata absolut normal, se poarta normal, inteligenta usor peste medie. Traiesti mereu cu impresia ca azi poate fi ultima zi. Te distruge psihic. Am fost si la psihiatru (o mizerie, m-a dat de toti peretii, m-a facut de rahat, a discutat cazul meu pe facebook si cu toti cunoscutii). La primul psiholog mers cu recomandare! oroare! din primele 5minute ale primei intalniri a spus ca fac absolut gresit tot ce fac, ca ani de zile am pierdut zgarcindu-ma aiurea in loc sa vin mai devreme…la jumatea sedintei m-am ridicat si i-am spus ca sigur nu vom colabora si daca am ceva de plata. Ce-i drept mi-a dat chitanta pe o sedinta intreaga.
NOU
Da da! Tati de 15 ani.. si de Grig..nu mai zic :).
Pe tata am avut perioade lungi cand nu il mai visam.
Pe Grig, il visez aproape zilnic, de parca duc o viata dubla noaptea. Unele activitati din timpul zilei le continui noaptea in vis si cu el. Dar ma bucura… deja m-am obisnuit sa il visez ca a inviat.
Nici nu mai zic ca am tendita uneori cand face bebe ceva nou sa il sun sau sa ii trimit poze :))
Poate suna ciudat, dar ma bucur ca il visez si ca uneori simt ca este prin jur… poate asta este modul in care fac fata situatiei.
NOU
plm, este doar 7 dimineata si singura chestie la care ma gandeam s-a dat demult!
NOU
Si eu patesc la fel cu tata. O vad ca o forma de autoaparare, nu vrei sa fi constient in fiecare moment de adevaratele implicatii ale unei astfel de pierderi pentru ca te baga in depresie. La fel cum imediat dupa ce a murit nu eram constient de efectele mortii lui… totul a venit treptat.
Visele insa ma ajuta. Si aseara l-am visat, era viu si chiar ii ziceam: stii ca in partea celalata esti mort! Cumva simt ca e langa mine prin ideile care mi le-a transmis, visele fiind metoda prin care pot continua discutiile pe care le aveam cu el si acum cand nu mai e.
NOU
Sotia se uita de curand la Dirty dancing.
Eu: Patrick Swayze mai joaca in filme?
Oh wait…:(
NOU
La fel, aici. Cam un an am avut tendinta de a-i suna pe tata si apoi, pe sora mea, dupa ce s-au dus. Hai ca tata facuse un infarct la 55 si a mai dus-o noua ani dar sora-mea era tanara si vorbisem la telefon cu ea cu jumatate de ora inainte de a primi vestea. Am simtit, la propriu, ca imi ingheata creierul, am functionat pe pilot automat dar m-am pricopsit cu nevroza cardiaca si stres posttraumatic. Am avut nevoie de ajutor, n-a fost simplu. Nici acum nu este pentru ca mai am recaderi.
Intr-o totala faza de negare am intrat cand am avut silent birth la 35 saptamani de sarcina, anterior fara probleme. Am primit vestea dar nu am vrut sa cred. Au trecut 13 ani aproape si mi se mai intampla sa visez ca sunt insarcinata si copilul nu mai misca. Pot spune ca am trecut peste intr-o mare masura, anul urmator a aparut fiu-meu.
Scuze pentru mesajul lung. Mi-a facut bine sa scriu si sa vad ca nu-s singura.
NOU
multumsc pentru mesaj
NOU
*hug*
NOU
Si eu am vise cu tata, ca inca mai traieste, cateodata atat de reale incat ma trezesc de-a dreptul bulversat. Au trecut vreo 5 ani, iar relatia mea cu el a fost destul de nasoala.
Legat de psihologi, am un prieten care merge de ani buni la un psihanalist, si este multumit. Rezultatele se vad greu, si sunt greu de cuantificat, dar omul si-a schimbat viata in bine si e ok, din ce zice el. Avem si un psihanalist in grup, si am vorbit mult cu el, si cu alti colegi de-ai lui la diferite ocazii. Am inteles cam cu ce se ocupa, ca aveam niste idei foarte hollywoodiene despre subiect, si am incredere in el, ca sa pricepe la ce face, si ca e bine intentionat. Dar cumva nu ma vad in situatia de pacient, nu mi se pare ca e ceva care ar functiona la mine, nu stiu de ce. Probabil neincrederea pe care o am in stiintele astea imprecise.
NOU
robin williams nu a mai scos nicio comedie de vreo 10 ani
NOU
Din ce-am vazut la taicameu,al carui tata a murit cand el avea 24 de ani,aceste intalniri in vis raman multi ani.Bunicumeu e mort de 50 de ani,nu l-am cunoscut,a murit asfixiat ca au intarziat cu tubul de oxigen,dar taicameu ne mai povesteste cand il viseaza.In acele zile e foarte fericit.
NOU
Am parintii in viata, peste 70 ambii. Relativ sanatosi, inca activi fizic si psihic. Asta imi da acum o oarecare liniste, dar ma pregatesc mental pentru finalul lor. Este inevitabil. Problema este a societatii romanesti, care a fost dresata sa priveasca moartea ca pe ceva fatalist, catastrofal, eventual ca pe o pedeapsa sau o razbunare a unei divinitati. Am urmarit fenomenul, in comparatie cu societati occidentale, unde moartea e o chestiune acceptata mult mai senin, calm si natural. O ocazie de reflectie si aducere aminte, de multe ori in cheie optimista, chiar umoristica. La noi, exceptand fenomenul Sapanta, e suficient sa urmaresti inmormantarile, unde e un festival de jelanii, isterii si lesinuri mai mult sau mai putin mimate. Nu uitati ca aici inca functioneaza institutia bocitoarelor. Fatarnicie si exhibarea durerii intr-un mod cel putin indecent. Paradoxul se accentueaza zilele astea, in care romanii simt mai acut apropierea mortii. Romanilor le e frica de moarte, ai zice ca acum ar trebui sa fie mai retinuti, mai sobri, mai inteligenti, dar nu se intampla asta. Media de toate felurile amplifica irational toate fricile si angoasele legate de moarte. Pur si simplu presa romaneasca e de necitit si de neprivit, e un tablou grotesc al mortii si catastrofei, cu decese la minut in regim de breaking. Avem, deci, o relatie de love-hate cu moartea. Revenind la cei dragi plecati in alte universuri: il visez si acum pe bunicul matern, de care am fost foarte apropiat. E un vis recurent, in care bunicul se intoarce dintr-o lunga calatorie, e fericit ca ma reintalneste, eu nu-l intreb unde a fost, mi se pare normal faptul ca a revenit si ma bucur de fiecare data.
NOU
Băi prietene, chiar dacă e ceva absolut natural, dar cum poți să nu privești ca pe ceva catastrofal momentul inevitabil în care o persoană foarte dragă, poate cea mai dragă, dispare de lângă tine cu toată liniștea, bucuria și iubirea pe care ți le aducea? DEFINITIV!
NOU
@Andrei, +1. same shit si la mine. parinti peste 70, inca in putere, sper sa mai traiasca mult si bine, dar cand o fi sa fie, asta e.
dar ce zici tu despre traditiile romanilor la inmormantari, am observat si eu. trebuie sa arati, sa te vada altii cat te chinui si cat suferi tu, ala cu pierderea, altfel o cam murit mortu’ degeaba 🙂 unde traiesc acuma, am participat la 2 inmormantari…bai, nu zic ca ti-era mai mare dragu’ ca cred ca nu se zice din respect pt aia de-or murit, dar nicio jelanie, niciun planset, nicio bocitoare…membrii familiei au tinut speachuri, bine ticluite, cu trimiteri doar la momentele frumoase ale mortului, incat chiar radeau oamenii in sala. nici n-aveai impresia ca esti la o inmormantare, la un moment de luat ramas bun. o atmosfera solemna, grava, cu atitudine, dar in acelasi timp destinsa . i-am si zis nevesti-mii ca asa sa-mi faca si mie daca mor inaintea ei 🙂 iar lumea sa bea si sa fie bucuroasa nu trista 🙂
NOU
Ai sechele și tu. :)) mie mi-a fost frica sa merg la psiholog.
De acceptat moartea, am acceptat-o de cand era în viata, m-am antrenat zi de zi de noapte pentru asta vreo juma de an, pana s-a dus.
Ulterior, am refuzat sa vbesc despre asta. În afara de mana de oameni care mi-a fost alături la momentul ala pentru ca făceau parte din viata mea, toți cei pe care i-am cunoscut în decursul anilor, habar nu au avut, decât dacă au întrebat ei at some point de ce el nu apare în poveștile la prezent. Și atunci au aflat doar ca a murit și punct, nimic în plus. Inclusiv sotul, a aflat cu vreo luna înainte sa îl duc acasă. Socrii au aflat pe la organizarea nuntii când făceam mesele.
NU pot sa zic, nu vbesc despre, nu ma gândesc la. Și nu pot sa îl visez. Toată lumea îl visează, ma suna sa îmi povestească, eu și maica-mea blanc, nu îl mai vedem deloc. Am imagini cu el foarte blurate, din vremurile bune oricum.
Cred ca mersul la psiholog m-ar pune pe butuci. Prefer sa nu. Dar da, e clar, ai sechele, și la tine cred ca sunt provocate de mai multe chestii cumulate.
NOU
tin minte cat de disperata erai si ingrozita si imi era o mila de suferinta ta de nu iti inchipui…
NOU
Stiu și îți mulțumesc și acum pentru mana de ajutor :). Am învățat ca dacă viata iti ia, iti da pe partea cealaltă. Și mie asa mi s-a întâmplat. Am primit înapoi multe lucruri frumoase, nu știu cât le-aș fi apreciat fără sa fi pierdut îngrozitor de mult înainte. Și la tine cred ca e la fel. 🙂
NOU
Eu nu pot vorbi despre o anumita ecografie fara sa mi se puna un nod in git si sa respir adinc. M-am agatat de cuvintele ginecologului ” Nu vreau sa te vad botoasa, viata nu se sfirseste aici! Esti tinara…” restul nu mi-l mai amintesc. E ca si cum, vazind dezordinea dintr-o camera, in loc sa fac curat inauntru, am preferat sa inchid usa.
Negare si lipsa elaborarii pierderii. Fiecare din noi reactioneaza in modul propriu la pierderea unei bucati din viata noastra (ruda sau model inspirational)
Adevarat ca din 2018 (parca spuneai ca era una dintre ultimele zile anului) e putin timp. Practic ti-ai ocupat mintea cu altceva, aminind mereu momentul constientizarii ca viata nu merge inainte exact la fel ca in noiembrie 2018…
La o adica, nimeni nu e obligat sa o faca, nu?
NOU
Da, si bunica mea a murit anul trecut, in septembrie. Cateodata ma-nfig in telefon sa-i povestesc ceva…si realizez…
NOU
Eu înca mai visez ca usr plus sunt aia care chiar reprezinta o schimbareee
Hei, cineva trebuia s-o faca si pe asta XD
NOU
Când a murit bunica din partea maică-mii eram la muncă peste hotare și n-am ajuns s-o văd.
Cu taică-miu a fost o fază tare ciudată: mă sună, pe skype, maică-mea să-mi spună „ce bine doarme taică-tu” la ora 11. Io zic să mute camera telefonului pe el să văd și io, că doar era cardiac (2 infarcte la activ) și diabetic omu’ deci nu prea avea cum să „doarmă bine”. A mutat camera telefonului pe el și când i-am văzut fața i-am zis să sune medicul de familie. „Dar de ce, mamă? Ce-are?” „E mort mamă, aia are”
Eram tot peste hotare.
Cu toate astea, n-am avut vise eu ei nici măcar o dată.
NOU
cel mai nashpa e cand mor oameni dintre cei cu care ai crescut. Cel mai socant pentru mine a fost Andrei Gheorghe si Michael Jackson. As mai adauga Luke Perry (Dylan din BH 90210)
Adica am crescut cu ei, cand eram copil bagam MJ, am ascultat concertul lui din 92 suit pe casa ca sa aud muzica din stadion.
Andrei Gheorghe ascultam Midnight Killer mereu…
si-apoi cand nu mai sunt ti se pare ca parca moare si epoca ta o data cu ei, in cativa ani o sa ne trezim ca nimic din ceea ce ne-a facut oameni nu mai exista sau nu mai e de actualitate si apoi incepi sa nu te mai regasesti in lumea actuala si incepi sa te inchizi in universul tau si sa astepti sa te duci si tu.
de aceea, ca sa inchei intr-o nota de optimism, cred ca e important sa ne punem mereu la curent cu noutatile indiferent daca ne regasim sau nu. muzica noua, filme si seriale noi, sa avem prieteni din generatii mai tinere si de ce nu, amante si sotii mai tinere caci doar asa vom amana cat mai mult depresia batranetii.
ma gandesc ca rocco siffredi nu are probleme dintr-astea de batranete la 55 de ani caci o arde numai pe din alea nascute dupa 2000 :))
NOU
De acord cu tinutul la curent cu tineretele, dar eu de dansat pe tiktok nu ma apuc 🙁
NOU
da, nici eu nu am tiktok si nici snapchat (old fashion fb guy here) dar ma gandesc ca nu strica sa incep prin a-mi face un cont ca sa mai urmaresc chestii doar de dragul de a nu fi chiar tot timpul serios si adult.
NOU
Mi-am pierdut tatăl în 2008, cu un an mai devreme piciorul drept într-un accident.
Visez că joc fotbal, alerg pe stradă. Cu taică-meu mai stau de vorbă o dată la câteva luni.
NOU
oh…
NOU
Mama a murit in 2009, inca o mai visez ca s-a facut bine si nu a murit. Unele vise par atat de reale,
o vad clar, ii aud vocea si cand ma trezesc… nimic. Cu trecerea timpul a devenit ceva mai usor, dar undeva acolo e senzatia aia ca a murit si ca nu o s-o mai vad niciodata.
PS Chiar in timp ce scriu mi-au dat lacrimile.
NOU
imi pare rau…
NOU
Mama a murit in 2008 de cancer pulmonar la 55 de ani. Plecasem la casa mea, dar eram foarte apropiati. Mi-a fost cel mai tare sprijin si cel mai bun sfatuitor.
Cateodata o visez ca traieste si sunt atat de constient ca a murit ca imi dau palme-n vis si ma ciupesc si ma arunc de la etaj ca sa ma trezesc. SI NU MA TREZESC! SI MA BUCUR pana la cer si inapoi ca de fapt n-a murit si toata prostia aia cu moartea e o nascocire a imaginatiei mele. Un vis cretin. Si-o iau in brate si-o pup si-i povestesc prin tot ce-am trait fara ea si radem impreuna. Si-apoi ma trezesc. Si imi dau seama ca realitatea si visul s-au switch-uit iar.
M-am ales de pe urma asta cu sinuzita cronica/polipi si astm bronsic.
Se poate zice ca as intra la categoria client de psiholog. Stie careva pe vreunul bun? 😉
NOU
Doamne cât îmi e de familiar ce spui, plâng acum, eu sper sincer că o să mă întâlnesc cu fratele meu cândva. Nu pot decât să-ți spun că nu ești singur în durerea asta.
NOU
Nu te du la ăia că nu mai scapi de ei for ever.
NOU
Am cativa psihologi in cluj si 2 in baia mare pentru care mi-as da viata in mana lor. Sunt fosti colegi de facultate. Oameni care nu au studiat doar metodic, ci s-au dedicat meseriei trup si suflet si se vede asta. Caci eu am facut facultatea din pasiune si nu m-am vazut niciodata sa fac psihoterapie si asa ca eu am mers pe psihologie organizationala, a muncii. Unul din cei 2 psihologi mentionati mai sus, din orasul meu, oricand vorbesc cu ea (facem online, ca nicicum nu reusim sa ne intalnim face 2 face), reuseste tot ce nu reusesc eu si intotdeauna ma linisteste, ma aduce pe drumul cel bun, imi arata alte tipuri de introspectii si as recomanda-o cu drag oricui.
Asta dupa ce am avut cateva rateuri si eu, in a-mi gasi psihologul acela. Tot felul de ciudati, frustrati, care isi revarsau asta in timpul sedintelor.
Referitor la moarte… pff. Mama a pierdut lupta cu viata in 2003. Atunci eram mica, doar 13 ani si sincer nu pot sa zic ca m-a afectat asa de mult, pentru ca eram foarte copilaroasa iar tatal meu si sora-mea mi-au ascuns pana in ultima luna ce are mana. Atunci. Dar acum, de cand sunt eu mama mi s-au activat anumite frici si anume frica de moarte. Frica de a nu muri inainte de vreme, cum a murit si ea la 53 de ani. Si frica aia cateodata ma insoteste si la cele mai banale lucruri gen mers pe autostrada si imi imaginez accidente groaznice, tot felul.
Concluzia e ca nu iti dai seama cat de fucked up esti pana nu se umple paharul si se revarsa. Cel mai bun sfat pe care il pot da e sa nu tii in tine si sa nu crezi ca esti invincibil, doar pentru ca ai o anumita varsta.
Bun sfatul de mai sus. Scrie. Povesteste, cu oricine ti-e aproape sufletului. Mie sincer mi se pare ca, cu toata tehnologia asta la picioarele noastre, ne indepartam din ce in ce mai mult de conexiunea care era acum 10-15 ani intre oameni de exemplu.
NOU
Mie mi-e imposibil sa ma obisnuiesc cu faptul ca o murit Kobe. nici el nu era prea batran, asta apropos de accidente si invincibilitate.
NOU
@Andrei
Eu zic sa mergem si mai departe, dupa discursurile “civilizate”, sa incingem si o hora, o Ciuleandra cu scantei, chemam si un manelist sa oracaie: as da zileeeee de laaaa mineeeee.. !!!
Moartea inseamna pierdere, disparitie definitiva a unei persoane dragi, unice, de neinlocuit in sufletul si in existenta noastra! Inseamna durere, suferinta ce nu au nici o legatura cu ceea ce noi numim civilizatie! Are legatura doar cu ce avem noi mai profund si mai uman, cu iubirea, grija, mila si respectul de oameni si de tot ce inseamna forma de viata! Si cand pierzi omul iubit atunci e cel mai normal sa urli ca o haita de lupi, sa urli sa te auda cel plecat, sa se intoarca..
NOU
Aleg sa comentez anonim de data asta. Nu mi-am dorit sa plec din tara, am fost cumva pusa in pozitia asta de imprejurari. Sunt plecata de trei ani si in fiecare dimineata ma trezesc, ma uit in jur cateva secunde si realizez “Ah, sunt aici acum, nu acasa.” E un sentiment foarte tampit, si nu unul cu care mi-as dori sa imi incep fiecare zi.