Spania a câștigat campionatul european și ăsta e un motiv de bucurie pentru mine. La urma urmei, singura echipă cu care mai țin, cât de cât, e Real Madrid, că de Steaua ne-am cam lămurit cu toții. În sfârști, căpșunarii noștri pot ieși în stradă și să se bucure. Hell yeah.

În fine. Nu de asta e vorba.
Ci de faptul că și dacă juca cu reprezentativa Andorrei, eu tot nu țineam cu italienii.
Am detestat fotbalul italian începând din 1990, de la campionatul mondial. Atunci am văzut prima oară ce înseamnă mizeria numită catenaccio, practicat cu efervescență de toate echipele italiene. Băgat fundul în poartă și plimbat mingea pe teren. Inzaghi căuta un moment propice pentru o simulare, penalty, după care iar fundul în poartă și așteptăm fluierul de final.

Italienii au ucis practic fotbalul în toate meciurile disputate în ultimii 20 de ani. Da da, au câștigat, vai ce tare e, contează doar rezultatul. Poate contează doar rezultatul, eu mă bucur din suflet că au pierdut și mă voi bucura la fel de fiecare dată când vor lua bătaie.

De remarcat gestul de 2 lei, de fapt gesturile de 2 lei ale lui Balotelli, prima oară când l-a înjurat pe arbitru, băgându-i un figlio de puta din inimă și al doilea când a plecat de pe teren la terminarea meciului, bruscând un oficial. Ce să faci, fair play, politețe, chestii de gen, nu se predau în colibele de trestie din africa sau pe lianele din junglă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.